Expert în istorie militară: Afganistan, încă un exemplu despre incapacitatea Occidentului de-a construi națiuni

O glumă răsuflată: dacă va fi un război și nimeni nu va veni? Pe măsură ce puterile occidentale se pregătesc să plece din Afganistan luna viitoare, această întrebare devine serioasă, scrie jurnalistul britanic și expertul în istorie militară Max Hastings într-un editorial din The Times.

🔹 Președintele Biden și-a sfidat generalii, anunțând că SUA abandonează un angajament vechi de o generație care pare să nu meargă nicăieri. Majoritatea compatrioților săi aplaudă, iar noua ofensivă talibană din nord este puțin probabil să schimbe părerea cuiva.

Franței i s-a acrit de lunga sa misiune în Sahel, unde un contingent de trupe britanice este, de asemenea, desfășurat în sprijinul forțelor de menținere a păcii ONU din Mali. Actualului guvern britanic îi lipsește entuziasmul pentru războaie străine, la fel și populației.

De la începutul acestui mileniu, națiunile occidentale au angajat forțe în străinătate din două motive conexe: să susțină guvernele locale loiale și să promoveze stabilitatea; și să le distrugă militanților islamiști paradisurile din care să ne-ar putea ataca. În niciunul din aceste două obiective nu au reușit să obțină un succes durabil, nici în Afganistan, nici în Libia, nici în Irak sau Siria.

Pot pretinde, însă, că au învins înfiorătorul califat ISIS care a condus pentru o vreme zone din ultimele două țări. Operațiunile anterioare din Bosnia, Kosovo și Sierra Leone au obținut rezultate modeste spre benigne. Dar dovezile sunt copleșitoare în privința faptului că oricât de bine intenționate sunt aceste desfășurări de trupe, puțini locuitori din societățile musulmane învață să iubească soldații străini în mijlocul lor. SUA și Europa au descoperit cu costuri dureroase de vieți și bani – peste un trilion de dolari în Afganistan și mult mai mult în Irak – că forțele lor pot fi victorioase în o mie de lupte fără a face însă progrese către câștigarea unui război non-interstatal. Succesul tactic pe câmpul de luptă nu face doi bani în absența unei politici locale durabile.

Într-o carte recentă despre conflictul din Vietnam, am sugerat că principalul motiv pentru care Nordul a ieșit câștigător nu a fost pentru că oamenii săi erau super-războinici, ci pentru că erau vietnamezi. De la primul până la ultimul suflu al acelei lupte, insurgenții i-au ironizat pe susținătorii regimului de la Saigon pentru că au acceptat ocupația străină. Ori de câte ori rebelii se confruntă cu regimurile susținute de Vest se ajunge la astfel de acuzații.

În Marea Britanie știm că soldații noștri sunt băieții buni. Cu toate acestea, este greu pentru un sătean paștun să-l identifice pe Shane din Wallasey ca fiind și el un om dincolo de armura, casca și ochelarii lui de soare. Mulți afgani, irakieni și libieni văd doar niște extratereștri incapabili să le vorbească limba și nepăsători față de obiceiurile lor, inclusiv față de supunerea femeilor. Fiecare străin în uniformă vine și pleacă de prea multe ori pentru a ajunge să înțeleagă topografia, politica, cultura, alianțele tribale și familiale. Gândiți-vă cât de diferite erau lucrurile în secolele trecute, când soldații britanici de carieră serveau ani de zile, uneori vieți întregi, în India, Africa sau Orientul Mijlociu.

Generalii moderni britanici, americani și francezi se confruntă cu o problemă comună atunci când este propusă o desfășurare de trupe. Ei prețuiesc spiritul lui „o putem face și pe-asta” și se străduiesc să spună DA președinților și prim-miniștrilor. Deci, cum poate o armată să-și justifice existența dacă comandanții săi oferă în mod repetat politicienilor scuze pentru că nu le pot îndeplini fanteziile? Un prieten care a fost membru al anchetei Chilcot despre războiul din Irak din 2003 mi-a spus înainte de publicarea raportului său: „Nu ascultați pe niciunul dintre militarii care susțin că s-au opus invaziei. Au fost constrânși s-o facă.” Și, în final, au murit mult mai mulți irakieni decât a ucis Saddam Hussein.

Înainte de trimiterea unui grup de batalioane britanice pentru a restabili pacea în provincia Helmand din Afganistan în 2006, am sugerat că acesta era un act simbolic menit eșecului, un exemplu de strategie gestuală. Un soldat în vârstă cu care am polemizat atunci a ridicat din umeri, zicându-mi că generalul Sir Mike Walker, pe atunci șef al Statului Major al Apărării (CDS), i-a spus lui Tony Blair că misiunea ar putea funcționa, „așa că noi ceilalți a trebuit să ne conformăm”. Câțiva ani mai târziu, generalul Sir David Richards, în calitate de șef al Statului Major, a avut curajul de-a se împotrivi intervenției în Libia. Însă fără succes. David Cameron s-a lăudat cu căderea dictaturii Gaddafi, dar nefericiții de libieni au rămas de-atunci captivi în lupte interne.

Niciuna dintre cele de mai sus nu este menită să sprijine pacifismul: avem nevoie de forțe armate credibile și trebuie să fim dispuși să ne apărăm interesele vitale. Puterile occidentale au eșuat, totuși, în rolul constructorilor de națiuni. Politicile neocolonialiste sunt inacceptabile în secolul XXI, iar pe termen scurt reprezintă un obstacol aproape insurmontabil în refacerea societăților în conformitate cu normele democratice liberale.

Occidentul va continua să-și promoveze obiectivele în străinătate, în special în abordarea amenințărilor teroriste, prin utilizarea de drone ucigașe, forțe speciale, misiuni de instruire pentru a ajuta armatele indigene, roboți și poate și mercenari. Grupul rus Wagner, ai cărui luptători joacă un rol proeminent, îndeplinind o misiune trasată de Kremlin în Libia, este probabil să fie egalat în altă parte de alte națiuni. Electoratului – sensibil în mod sinistru la sicriele soldaților în uniformă care vin acasă prin Royal Wootton Bassett – le pasă mai puțin de soarta freelancer-ilor.

Guvernele noastre s-au descurcat adesea bine atunci când au trimis pușcașii marini sau parașutiștii în locuri îndepărtate. Va exista un cost dacă trupele occidentale nu vor mai fi disponibile pentru a sprijini regimurile democratice în luptă sau pentru a răsturna tiranii. Statele eșuate, în special în Africa și America Centrală, pot precipita noi crize sub forma unor migrații masive către nord a oamenilor care fug din țările lor fără căpătâi. Este posibil ca ambițiile agresive ale Iranului să fie verificate cu forța.

Dar desfășurarea pe scară largă a trupelor de teren occidentale a fost încercată în mod repetat și s-a dovedit ineficientă. Însă intervențiile scurte și penetrante ale trupelor pot continua. Cu toate acestea, pentru campaniile pe distanțe lungi, Occidentul va trebui să se bazeze pe o licoare vrăjitoarească compusă din diplomație, bani lichizi, putere aeriană și mercenari.🟦

1 COMENTARIU

  1. Este usor anacronic vremurilor sa spui cum democratiile ocidentale nu au reusit sa construiasca natiuni . Nu despre asta este vorba . Natiunile exista de cind lumea si mai toate natiunile lumii au fost construite prin alaturarea populatiilor (benevol sau cu forta) ce locuiau intr-o anumita zona geografica si care vorbeau o limba comuna fie ea si usor diferita la nivel regional .Momentul actual este unul special, moment in care tehnologia iti permite si un alt mod de a face politica . Vechile teorii ce aratau normalitatea ca fiind razboiul impotriva altora este nesustenabil in aceste vremuri . Uniunea Europeana a aratat pentru prima data in istoria lumii cum un numar de state ce nu au o limba comuna , nu sunt etnic de acelasi fel , nu pornesc de la acelasi nivel al dezvoltarii si nici nu se situeaza pe acelasi palier de dezvoltare au reusit sa formeze o Uniune ce are in mijlocul ei ,existentialist, respectarea legilor si regulilor de functionare impreuna cu respectarea democratiei si a drepturilor omului .Oferta este de nerefuzat . A face parte din NATO(cea mai puternica forta militara existenta pe planeta ), a face parte dintr-o noua formula, mai generala, ce va cuprinde sub steagul SUA o alianta a democratiilor lumii si a celor care doresc asta in viitor ,a fi membru UE si a beneficia de o bunastare nicicind atinsa de-a lungul vremurilor , nu poate fi refuzat .Este o alta era a dezvoltarii umane , o era in care conceptul de razboi de cucerire nu isi mai regaseste sensul .Incet , incet , natiunile vor intelege si accepta ilogicul razboiului .Europa deja a demonstrat ca se poate .

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here