Nu a trecut chiar atât de mult timp de când George Simion sărea ca un pungaș la un ministru aflat la pupitrul Parlamentului; un alt deputat al partidului pe care același Simion îl păstorește, vorbea deunăzi, senin ca un cer din luna lui cuptor, despre ce valoare tradițională e cuțitul purtat la brâu; tot așa de recent, o colegă de-a celor doi plimba resturi de gloanțe ca pe sfintele moaște, prin Parlament, nu doar pe bulevard; și nici prea multă vreme nu s-a scurs de când un parlamentar AUR și-a bătut nevasta, fidel probabil tradițiilor macho-strămoșești pe care partidul său le apară și, probabil tot în linie axiologică cu ele, individul sugera post factum că el în general e pașnic, dar ea în general era de vină.
Desigur, mai pot fi enumerate și alte elemente de acest gen, din acest „tezaur național” numit AUR. Dar cine are timp și spațiu pentru a le înșirui pe toate, dată fiind avalanșa unor asemenea manifestări? Vorba aia, nu putem noi contabiliza câte poate AUR livra!
E evidentă radicalizarea în creștere a acestui partid.
E clar că, în perspectiva următoarelor alegeri cel puțin, asta va fi nota dominantă a „programului politic” cu care formațiunea în speță, extremistă per ansamblu și pro-rusă în esență, va căuta să încalece puterea statului pentru ca apoi să încalece puterea poporului și astfel poporul însuși.
E totodată drept că ceea ce, prin propriile manifestări, dezvăluie AUR despre sine nu reprezintă o tendință specifică doar extremiștilor români.
Recent, în Franța, prin modul bolșevic în care și-a exprimat dezacordul cu macronismul și președintele Macron, un ales local a mers până într-acolo încât să reînvie fantomele violenței de la 1789 și cei cinci ani care au urmat primului minut revoluționar. Iar în SUA, deja de ani buni, Trump și trumpismul pe care individul l-a inspirat s-ar dedulci oricând la o prăbușire a ordinii constituționale, eventual la una urmată de declanșarea unui conflict civil. Dacă asemenea cărări i-ar și le-ar mijloci capturarea puterii totale, din perspectiva lor altfel decât binevenite ele nu ar fi.
Prin urmare, și revenind acum la oile noastre, având în vedere ispita electorală care urmează în 2024, certitudinea este că AUR nu va face decât să calce și mai apăsat pe drumul unirii tuturor românilor prin dezbinarea lor și dezintegrarea a ceea ce epoca postdecembristă le-a furnizat mai de preț: libertate, posibilitatea dialogului și binefacerile lui, o bunăstare de care nu s-a bucurat nici un strămoș, perspective reale, iar nu himerice, de dezvoltare personală – în țară și în afara ei.
Ceea ce însă nu este deloc cert în acest moment, este în ce măsură o astfel de rețetă va funcționa în România deceniului în curs, având în vedere faptul că experiența altor țări a demonstrat că există potențial de succes, dar succesul propriu zis e totuși unul împărțit – în unele, rețeta a funcționat, în altele nu.
Apoi, nu este încă limpede în ce măsură tupeul și abordarea conceptuală de hazna ale AUR vor speria la timp suficient de mulți români, astfel încât asemenea tupeu și asemenea concept să nu se traducă în formarea unei mase electorale critice în jurul lor.
În fine, nu este nicidecum clar în clipa asta dacă statul român e suficient de conștient și de potent ca să sancționeze din timp deriva, să-i împiedice maturizarea și apoi să facă imposibilă instalarea acestei derive la butoanele țării.
Desigur că există legislație, instrumente și metode pentru intervenție concretă și acțiune eficientă. Dar până când nu vezi acțiunea, e hazardat să dai pagina mai departe, sigur fiind pe concluzie doar pentru că exista premisa.
Un lucru însă e limpede, teoretic, dar și din experiența altora: ezitările și jumătățile de măsură nu vor duce la nimic bun. Iar centrul nervos (finanțări, lideri, relații subterane cheie, structură de organizare și canale de propagare a mesajelor) e cel de la care trebuie pornit încă din prima fază. Zdruncinarea lui cu greu poate rata zdruncinarea întregii arhitecturi care depinde de el.
Nu noi suntem extremiștii, a declarat, miercuri, George Simion, prin asta liderul AUR nefăcând decât să reconfirme evidența. Căci nu există extremiști care să se recunoască și să se prezinte ca atare. Din contră, în general ei, extremiștii, se percep și se prezintă drept cei mulți. În logica asta, ei sunt poporul, iar prin asta ei sunt tocmai „normalul” și „normalitatea”, deci nu extrema. Spun că sunt mulți tocmai atunci când în realitate sunt putini. Și spun că sunt foarte mulți atunci când știu precis că sunt de fapt foarte puțini. Bolșevicii lui Lenin, naziștii lui Hitler, comuniștii români – toți au făcut celebru acest modus operandi.
Și tocmai pentru că se simt atât de „normali” și unici depozitari ai „normalului” și ai „normalității”, extremiștii nu ezită să folosească nimic din arsenalul nihilismului pentru a-i „normaliza” pe toți. În general, cu forța, căci, de la un punct încolo, înțeleg prea bine că verbul și predicatul au limitele și păcatele lor.
Miercuri, când spunea că nu AUR-iștii sunt extremiștii, George Simion – asupra căruia, în treacăt fie spus, planează suspiciuni mai mult decât solide de influență putinistă de mare angajament – trimitea, două vorbe mai încolo, tocmai la… mineriade.
De remarcat așadar că după o rahitică dezvinovățire a urmat o frumusețe de amenințare.
Duh al blândeții și tactică de AUR, nu glumă…
Pentru că e responsabil față de toți românii, pentru că e responsabil de binele acestei țări, statul român ar trebui să nu uite și să nu ierte. Iar imaginea-fanion de la parada de 9 Mai din Piața Roșie, cu un singur tanc la defilare, și acela aproape din vremea în care, sub Stalin, era lichidat Kirov, ar trebui să-i dea curaj suplimentar.
Spatele AUR nu mai e, totuși, atât de robust și de dotat pe cât a fost odată, pe cât Moscova minte că încă mai este.
