Cu Trump ori fără Trump, doar două opțiuni există: împărțirea Țării Sfinte sau o singură țară pentru toți
De la debutul conflictului israeliano-palestinian, au tot existat evrei care să vrea ca arabii pur și simplu să nu fie aici, iar foarte mulți arabi au gândit la fel despre evrei. Pentru a gândi astfel, nu e nevoie să fii un naționalist extrem dintr-una din cele două tabere – chiar și mulți oameni obișnuiți simt că pământul este prea mic pentru două popoare foarte diferite și la fel de încăpățânate. Totuși, doar nebunii cred că expulzările ar fi o idee bună.
Împărțirea Țării Sfinte în două state sau transformarea ei într-un singur stat binațional – cu sau fără drepturi egale – par a fi singurele alternative reale, iar acest lucru va rămâne valabil. Locul conține 15 milioane de oameni, împărțiți în mod egal între evrei și arabi, și chiar dacă ar pleca sute e mii de oameni din Gaza, fundamentalele rămân aceleași, iar o diviziune este în continuare posibilă. Tocmai în această realitate complexă și de nuanțată psihologie societală își face acum intrarea Donald Trump cu al său plan semi-finalizat de a-i muta pe cei două milioane de locuitori ai Gazei, în timp ce SUA preia fâșia și construiește stațiuni „magnifice” – nu este clar și pentru cine.
Trump vrea ca acordul pentru încetarea focului să fie dus până la capăt, astfel încât ostaticii să se întoarcă, ceea ce înseamnă că deocamdată Hamas va rămâne, iar forțele israeliene părăsesc Fâșia Gaza – așadar, este asta un „cec în alb” pentru Israel ca, ulterior, să relanseze războiul pentru a înfrunta Hamas? Vrea el ca pușcașii marini americani să lupte cu Hamas în Jabalya, în schimb? Se așteaptă ca lumea arabă să convingă Hamas să plece? Ar fi palestinienii oarecum constrânși să se mute? Ar fi lăsați cei care pleacă să se întoarcă? Întrebările sunt multe. Pe de altă parte, poate că faptul de a pune asemenea întrebări e pur și simplu inutil, întrucât propunerea, dacă o putem numi așa, este un document mort.
Unele state arabe au respins-o vehement, iar conducerea palestiniană a făcut la fel, ceea ce nu reprezintă o surpriză – atașamentul fanatic față de Palestina este ethosul lor național definitoriu. Există palestinieni care încă umblă cu chei de la case demult distruse, din 1948 – mult după ce milioane de pakistanezi, indieni și germani au acceptat deplasarea lor cam în aceleași vremuri. Mai mult, poporul american nu va accepta o altă capcană militară în Orientul Mijlociu, pentru a hrăni fanteziile lui Trump; Trump însuși cu siguranță nu își dorește asta.
Mai probabil, dacă există vreo strategie, aceasta este una duală – și s-ar putea să nu fie complet stupidă, atâta timp cât nu este luată de bună prin ceea ce oferă la prima vedere.
Pe termen scurt, acest lucru probabil că rezolvă problemele de coaliție ale lui Netanyahu; extremiștii de dreapta, ale căror cele mai mari fantezii de expulzare au fost satisfăcute într-un mod uluitor, ar avea acum o scuză pentru a mai rămâne în guvern, chiar dacă războiul se încheie și Hamas, pentru moment, rămâne în loc. Mulți dintre acești extremiști de dreapta chiar cred că Trump este o persoană serioasă. Prim-ministrul Benjamin Netanyahu – unul dintre cei mai norocoși politicieni pe care i-am văzut – ar putea supraviețui în funcție până în 2026; eu cred că acest lucru reprezintă principala sa preocupare.
Pe un alt nivel, chiar mai interesant este faptul că prin înălțimea la care a urcat ștacheta nebuniei, Trump ar fi reușit să pregătească jucătorii pentru ceea ce trebuie cu adevărat să se întâmple și chiar poate să se întâmple.
Iar aceasta este:
- Întâi, statele arabe, inclusiv Qatarul, în cazul căruia SUA au pârghii de influență, trebuie să facă presiuni asupra Hamas pentru a se retrage, ca o condiție pentru acordarea zecilor de miliarde de dolari sub formă de ajutor pentru reconstrucția aproape totală a Fâșiei Gaza; și trebuie să transmită acest mesaj într-un mod care să genereze sprijin palestinian: Gaza poate să se afunde în propriile sale suferințe sub Hamas, sau să fie cu adevărat transformată, de data aceasta cu adevărat, deci fără Hamas – alegeți. Opinia publică palestiniană poate fi frustrant de mioapă, dar va începe să se schimbe și acest lucru ar putea avea un impact capabil să schimbe jocul. Acest lucru implică a convinge statele arabe moderate să nu mai fie inutile și să nu mai hrănească fanteziile maximaliste palestiniene despre un aflux masiv de milioane de descendenți ai refugiaților din 1948, în Israel. (În schimb, în lumea arabă există și un discurs despre cum evreii israelieni se vor întoarce „în țările lor de origine” — Imperiul Austro-Ungar sau Irak – unde pe vremuri trăise vreun stămoș. Chiar și prieteni de-ai mei din regiune, care nu sunt neapărat cretini, se lasă prinși în acest tip de gândire).
- În al doilea rând, în Gaza trebuie să se formeze un guvern civil de moderati și tehnocrați, care să aibă legături cu Autoritatea Palestiniană din Cisiordania, dar să fie credibil diferit și să poată oferi un exemplu de mai puțină corupție și disfuncționalitate. Acesta trebuie să lucreze împreună cu Egiptul și statele din Golf, cu sprijinul tăcut al Occidentului, pentru a stabili o administrație corectă care să poată oferi un drum credibil spre independența viitoare.
- În al treilea rând, națiunile arabe și, posibil, Occidentul trebuie să agreeze să trimită forțe de securitate în Gaza pentru a ajuta noile autorități. Conducerii Hamas și oricăror bărbați înarmați ar putea să li se ofere exilul — acesta este transferul de populație care trebuie să aibă loc.
Trump are dreptate în ceea ce privește faptul că oamenii nu ar trebui să fie practic închiși în Gaza, deoarece o mare parte din acest loc este într-adevăr distrusă. Condițiile fuseseră dezastruoase chiar și înainte de război: guvernarea Hamas sărăcise populația și o îndoctrinase din ce în ce mai mult, iar densitatea din Gaza făcea zona să arate ca un vas sub presiune al disperării. Am supervizat ani buni biroul AP din Gaza, iar mulți dintre prietenii și colegii mei de acolo ar fi fost fericiți să se mute în altă parte – de fapt, în timp ce eu și poate unii cititori am călătorit prin lume, ei au fost, din păcate și într-un mod idiosincratic, în mare parte blocați să o facă – inclusiv de către Israel.
Acum, după mai mult de un an de război, distrugerea este uluitoare. Majoritatea clădirilor au fost avariate, iar ideea de a reconstrui sub Hamas este, practic, la fel de fantastică precum ideea de expulzare. Oamenii din Gaza care doresc cu adevărat să plece ar trebui să fie primiți cu brațele deschise în diferite țări și, desigur, să li se permită să se mute în Cisiordania. În mod critic, oricine pleacă trebuie să primească o garanție fermă că se poate întoarce la momentul ales de el. Israel ar trebui să fie obligat să ofere asigurări că nu va pune obstacole în calea lor. Întrebarea, în cele din urmă, este cum să te asiguri că orice astfel de relocări vor fi voluntare.
Dacă ajutorul este oprit până când oamenii pleacă și nu le este acordat dreptul de a se întoarce – și e usor să vezi guvernul Netanyahu încercând să creeze un astfel de scenariu – rezultatul ar fi văzut pe scară largă ca o epurare etnică. Aceasta este o crimă de război care ar complica și mai mult situația legală a Israelului mult după ce Trump va dispărea.
Aceasta este o balanță delicată și nu poți ignora mentalitățile și perspectivele care s-au înrădăcinat. Furia față de strămutare este adânc înrădăcinată în istoria palestinienilor: Războiul de Independență din 1948 (început de Egipt, Transiordania și Siria prin atacarea noii țări evreiești declarate) a deplasat peste 600.000 de arabi, modelându-le identitatea colectivă și forjând practic sentimentul de națiune palestiniană.
Acest lucru a fost perpetuat de UNRWA, o agenție a Națiunilor Unite, care există doar pentru acest grup și care susține dependența de un statut bizar de refugiat ereditar – și de statele arabe care, istoric, au refuzat să le acorde palestinienilor cetățenie deplină. Dacă acest standard ar fi aplicat altor popoare deplasate după Al Doilea Război Mondial, lumea ar avea în prezent multe zeci de milioane de imigranți indieni, pakistanezi, germani și alți imigranți, inclusiv milioane de evrei israelieni descendenți din cei mutați în țările arabe. Este absurd.
Propunerea lui Trump adaugă un nou strat acestei realități volatile. Și totuși, dacă aceasta va împinge indirect jucătorii regionali spre un aranjament realist post-război, atunci ar putea servi unui scop. Adevărata problemă, prin urmare, este să îi forțezi pe arabi să pună presiune pe Hamas.
Aici, văd un paralelism cu Acordurile Avraam din 2020. Emiratele Arabe Unite și Bahrainul condiționaseră anterior pacea de crearea unui stat palestinian, dar în cele din urmă s-au mulțumit cu renunțarea de către Israel la a amenința cu anexarea unur părți din Cisiordania.
În mod similar, șocul provocat de faptul că președintele SUA propune de fapt depopularea Gazei ar putea fi un factor decisiv care să-i impulsioneze pe saudiți și pe alții să mai reducă din preț, să facă pace cu Israelul și să facă ceea ce este necesar pentru a-i ajuta în mod real pe palestinieni.
Aceasta înseamnă retragerea ultimei fărâme de legitimitate pe care statele arabe au acordat-o Hamas, ca într-o psihoză regională masivă de lașitate și ipocrizie. Dacă acesta va fi rezultatul, atunci Trump – cu toată aparența sa de simplitate – va fi excelat la arta afacerii. Nu ar fi oare asta o realizare uriașă?
Desigur, este posibil și ca Trump să fie un clown care nu va construi stațiuni magnifice în Gaza mai mult decât va ataca Danemarca pentru a ocupa Groenlanda, va cuceri Canalul Panama, va anexa Canada sau va face Mexicul să plătească pentru un zid la graniță. Vorbele nu sunt doar ieftine în zilele noastre – sunt chiar gratuite.
