Gata, am rezolvat-o și p-asta. L-am ciopârțit pe Cristi Puiu

Dacă ne mai trebuia o dovadă că pandemia asta ne-a asortat psihotic frica de moarte la apetența pentru linșaj în efigie, ei bine, scandalul iscat de declarațiile regizorului Cristi Puiu ne-a consfințit câteva evidențe.

De la barbugiii de like-uri de pe Facebook și până la împletitorul de ștreanguri CTP, Cristi Puiu a fost transformat cu furie sectară într-un dușman al poporului. Și cum la noi înjghebatul de dușmani ai poporului este un hobby deja banal, cazul Cristi Puiu vine ca o piesă firească în decor. Și ne arată până la ce temperatură delirantă poate urca interpretarea unor declarații.

Puiu a spus: „Stau, distanţare socială iar de mâine, am înţeles, la Cluj se poartă mască în aer liber. Ok, îmi pare rău pentru dumneavoastră, este un film de 200 de minute. Să staţi cu masca pe faţă să vă uitaţi la un film de 200 de minute este inuman. Şi eu vă rog să plecaţi atunci când aţi simţit că trebuie să ieşiţi, că nu mai suportaţi, să plecaţi, vă rog foarte mult. Dacă dumneavoastră sunteţi aici şi vă uitaţi la un film azi, este pentru că au existat nişte oameni indisciplinaţi în România în decembrie ’89 şi care au zis «Nu» dictaturii. Puterea instalată ar face bine să discute cu oamenii, să intre în dialog, nu să ne trateze ca pe nişte vite. Da, există această problemă, există o epidemie, există un virus, dar tonul autorităţilor statului este inacceptabil.”

Ce este în neregulă aici? Acel „vite” ne deranjează? Păi, el definește retorica folosită de stat în comunicarea publică pe seama crizei sanitare. Și exact ăsta a fost tonul autorităților care s-a desprins din multe mesaje transmise țării, în care populația a fost învinovățită ca un trib pentru rata de contagiune, în condițiile în care, multă vreme, principalele focare au fost în sistemul nostru medical ruinat de corupția și nepotismele atâtor și atâtor guvernări.

Sau vi se pare că s-a comunicat bine?

Tripleta Raed Arafat, Nelul Tătaru și Alexandru Rafila. Slavă Domnului că a zburat din schemă „năstrușnicul” Cercel. Arafat, cum îl știm, prăpăstiosul de serviciu dotat cu un calm înverșunat și cu o sete de putere care îl face să acționeze ca un „premier secundar”. Tătaru – mai ponderat, om de acțiune, chitit pe partea robotică a cifrelor, se încurcă în sensul frazelor ca-n plasa de pescuit. Rafila – vulpe bătrână, capabil de retorică „omenească”, dar schimbându-și accentul după cum bate vântul pe scena politică și adulmecând mai mereu punctele slabe ale celorlalți doi, însă fără a le căptuși unde este cazul, ci speculându-le. În fine. Exact ce nu are nevoie o populație bulversată – bulversată fie în sens paranoic, fie printr-o indolență agresivă.

Pe 6 august, Orban iese triumfal și anunță: „După cum arată datele, părem că am oprit creşterea”. Pentru ca, în aceeași zi, la câteva ore distanță, Arafat să dea cu parul în anemicul detaliu optimist lansat de Orban: sunt 300 de focare în țară, ar putea fi luate măsuri și mai drastice, sunt posibile „scenarii și mai grele”. Asta vi se pare comunicare bună?

Se pot găsi zeci de situații în care bâlbele periculoase dintre Guvern și tripleta Arafat-Tătaru-Rafila au fost apoi peticite cu înfierarea noastră și cu amenințarea mai mult sau mai puțin voalată că ne vor închide iarăși în colivie.

Sau brambureala de luni legată de Spania. La începutul zilei, INSP decisese ca persoanele care vin din Spania să intre în carantină 14 zile, în condițiile în care spaniolii au avut în ultima săptămână un bilanț zilnic de peste 4.000 de cazuri. Mai trec câteva ore și, după ce au început să fiarbă spiritele la Madrid, hop!, Comitetul pentru Situații de Urgență hotărăște că nu mai trebuie impusă carantina de 14 zile.

În baza a ce s-a luat decizia asta? Brusc, pericolul reprezentat de 4.000 de cazuri/zi nu a mai fost pericol, ci o situație ușor de administrat?

Alt aspect „feng shui”: ne porcăim zilnic pe Facebook cu apelativul „vite” în chestiunea pandemiei, dar când o persoană publică folosește termenul ăsta, dom’le, e prea de tot, ne transformăm în bombe de diplomație și pioșenie lexicală.

Puiu a mai spus: „Mi se pare extraordinar de mişto că la Cluj oamenii sunt disciplinaţi şi atenţi la toate detaliile astea, dar cred că absolut orice abuz trebuie amendat. Şi dacă n-o faceţi dumneavoastră, prin vot de data asta, n-o face nimeni. Dacă n-o facem noi, n-o face nimeni. Şi ştiu că oamenii sunt speriaţi şi respect şi distanţarea socială şi port masca când intru în absolut orice spaţiu închis. Dar dacă mâine o să vă ceară dumneavoastră să mergeţi în mâini, credeţi-mă, o să mergeţi în mâini. Pe (Bulevardul – n.r.) Eroilor. Îmi pare foarte rău şi ştiu că nu toţi sunteţi de acord cu mine şi vă e teamă de pandemie. Ar fi bine să vă fie teamă de alte lucruri, mult mai grave.”

Așa, ce este abominabil în cele de mai sus? Puiu punctează un lucru: nu îndeamnă la nesupunere, la aruncat măștile, la „desfrâu” anti-sanitar, ci ne cere să fim atenți, oricât de speriați am fi de moarte, să evităm încrederea oarbă, să nu înghițim pe nemestecate orice decizie a autorităților, căci e posibil să frizeze un abuz, asta în lumina contradicțiilor de până acum ale Guvernului, e un îndemn la discernământ. Sau aveți impresia că gestionarea de până acum a pandemiei a fost o capodoperă de profesionalism și total lipsită de nebuloase?

„Dacă dumneavoastră sunteţi aici şi vă uitaţi la un film azi, este pentru că au existat nişte oameni indisciplinaţi în România în decembrie ’89 şi care au zis «Nu» dictaturii”, a mai spus Puiu. Nu înseamnă că face aluzii la existența unei dictaturi medicale în România (ideea pe care, de altfel, a avut grijă s-o injecteze în spațiul public chiar un medic, Imbri, șeful de la „Victor Babeș”), ci este, cu o tentă de ironie, tot un îndemn la gândire critică. Un drept câștigat după Revoluție a fost și exercitarea în spațiul public a gândirii critice.

CTP i-a reproșat lui Cristi Puiu că a comis o „măgărie agitatorică menită să-i promoveze filmul”. Ce „măgărie agitatorică”? Discursul de la TIFF, dacă privești cronologic, decurge tematic din interviurile anterioare date de Puiu, în care, printre altele, a abordat șocul social produs de pandemie din perspectivă politică și religioasă. Nu, nimic agitatoric; cine a urmărit evoluția de regizor a lui Cristi Puiu și diversele sale poziții publice fie în interviuri, fie la festivaluri, cel mult poate vedea acum un Cristi Puiu schimbat, un Cristi Puiu animat de creștinism, de teologie, de Dumnezeu. Atât, nu un egoist cu strategii de marketing, nu se joacă de-a Lars von Trier.

În plus, de ce ar trebui să devină un regizor o portavoce guvernamentală, fie și într-o pandemie? Sau ne place libertatea artistică numai în condiții blânde de picoteală? Nu e problema lui Cristi Puiu dacă suntem iritați la lingurică de expresii tăioase atunci când nu provin din gura noastră. Și nu vreau să-mi închipui, de exemplu, mergând pe tipul ăsta de raționament „mucles!” și atitudine Murti-Bing, ce s-ar fi ales de producția culturală a Europei dacă în vremea pandemiei de la 1918 lumea artistică ar fi fost ocupată cu autocenzura și activismul guvernamental. Probabil că ar fi accelerat planificarea totalitară a culturii, care se afla încă stare incipientă.

Nu Cristi Puiu clatină încrederea în autorități, ci chiar autoritățile, cu stahanovism. Micile detalii devenite meme-uri, cum ar fi sindrofia fără măști din biroul lui Orban sau pozele cu Iohannis semețindu-și zâmbetul nemascat la Bruxelles, alea rod eficient, alea dau apă la moară coronascepticilor și conspiraționiștilor.

Nu Cristi Puiu declanșează debarcarea în Normandia a românilor pe litoral în weekend-uri. Ci consecințele unui tipar social.

Când ai o societate care fierbe în stres economic, iar pensionarea, când nu are de-a face cu pensiile de lux, este cel mai adesea un circ umilitor al subzistenței, este imposibil ca ideea de concediu să nu fie practicată ca un sport existențial extrem. Devine un proiect de viață obsesiv, singurul buton de alarmă care-ți împedică disoluția cetățenească. Sunt atâția care își gândesc viața doar ca o sârmă de trapezist între concedii. Strâng bani pentru concedii cu sârguința unor cioplitori în orez. Caută joburi bine plătite pentru a-și garanta concedii de invidiat. Suportă epuizarea emoțională, orele suplimentare, meschinăriile șefilor pentru acel concediu care îi așteaptă, ca un curcubeu all inclusive, ca o redobândire a blândeții uterine, la capătul unor privațiuni aproape penitenciare de endorfine. Concediul ca izbăvire la scara calendarului, concediul ca supremă recompensă pentru diminețile năruite de alarma telefonului, concediul ca un ultim selfie al demnității. Se fac copii în concedii, se căsătoresc cupluri între care există o puternică armonie estivală (ei îi place în Santorini, și lui la fel; hei, ce-ar fi să ne unim conturile Revolut și să trăim împreună?). În Europa de Est, concediul este o oală cu presiune în care se amestecă traumele comunismului trădate de corupția capitalismului și setea de tihnă a unor societăți pentru care disprețul este o practică disperată a libertății.

Când am trăit o bună parte din viață pentru concedii, cum să credem că o pandemie poate ține locului o asemenea vâltoare de „nomadism” în care s-au făcut investiții substanțiale de trecut și viitor? Este ceva mai puternic decât frica de moarte. În viețile noastre, cu excepția psihopatiilor, frica de moarte este secvențială. Nu poți să-i ceri unui individ să se concentreze permanent pe imaginea morții cu responsabilitatea contemplativă a unui mistic.

Vremurile astea de țâfnă sanitară au fost revelatorii pentru unii dintre noi, ne-au trezit la viață nebănuite apucături de milițieni ai gândirii. Dacă ar fi după mintea unora, am ajunge în situația de-a organiza ședințe ilegaliste în beciuri la lumina lumânării în care să ne povestim bravade ca-n scena asta din „Zgomotul alb” al lui Don DeLillo:

„— Pentru mine, uitatul periuţei de dinţi e un fetiş, a spus Cotsakis. M-am spălat pe dinţi cu degetul la Woodstock, Altamont, Monterey, la aproximativ o duzină de alte evenimente majore.

Grappa s-a uitat la Murray.

— M-am spălat pe dinţi cu degetul după meciul dintre Ali şi Foreman din Zair, a spus Murray. E punctul cel mai sudic la care m-am spălat pe dinţi cu degetul.”

Varianta noastră: — M-am spălat pe dinți cu degetul când comunicatul GCS de ora 13:00 a întârziat până la 13:07. 13:07, omule!