Moscova pregătește aproximativ 200.000 de noi militari pentru frontul din Ucraina, iar rezerva de care dispune Krmelinul este de 1,2-1,5 milioane de bărbați, susține șeful forțelor armate ucrainene, gen. Valeri Zalujnîi. Într-un interviu acordat The Economist pe 3 decembrie și publicat pe 15 decembrie, oficialul militar explică la ce se așteaptă Kievul din perspectiva evoluțiilor acestui război.
Valeri Zalujnîi: Pentru noi, pentru armată, războiul a început în 2014. Pentru mine personal, în iulie 2014. Și în 2014 n-aveam nicio idee despre ce însemna cu adevărat războiul.
Citisem foarte multe cărți, absolvisem din toate academiile cu medalie de aur, înțelegeam totul teoretic, dar nu înțelegeam ce înseamnă cu adevărat războiul. Dar în opt ani de război, până în 2022, atât eu, cât și oamenii ca mine am înțeles totul perfect.
Tot ce am făcut atunci când a început agresiunea pe scară largă a fost să punem în aplicare nu doar cunoștințele noastre, pe care le aveam deja în 2014, ci și abilitățile și experiența pe care le-am dobândiserăm de atunci încoace. Și cea mai importantă experiență pe care am avut-o, pe care am și practicat-o aproape ca pe o religie, este că rușii și orice alți inamici trebuie uciși, atât, uciși și, cel mai important, nu trebuie să ne fie frică să o facem. Și asta facem.
Tot ceea ce s-a întâmplat pe 24 februarie a fost o creștere la scară. Până atunci, aveam un front de 403 km și 232 de puncte fortificate. În 24 februarie acel front a crescut la 2.500 km. Și eram o forță relativ mică, dar am intrat în luptă. Firește, am înțeles că nu suntem suficient de puternici. Sarcina noastră a fost să ne distribuim forțele mai mici în așa fel încât să folosim tactici neconvenționale pentru a opri atacul.
The Economist: Ce vă distinge, în calitate de comandant?
VZ: Armata sovietică a salutat și a aplicat un concept: comandantul. Dar a fi comandant și a fi lider nu este același lucru. Cu tot respectul pentru domnul Surovikin [comandantul forțelor ruse din Ucraina], dacă vă uitați la el, el este un comandant obișnuit petrovit, din vremea lui Petru cel Mare, să spunem, un derjimorda [un autoritar brutal, din „Revizorul” lui].
Te uiți la el și înțelegi că ori îți duci la bun sfârșit sarcina, ori ești fucked (orig. – n.tr.). Noi ne-am dat seama demult că acest lucru nu funcționează. Și ne-am dat seama de acest lucru în special în 2014, când locotenenți de 21 de ani au venit să comande bărbați care de 50 și 60 de ani. Bineînțeles că am avut propriii noaștri derjimorda care au încercat să mențină ordinea cu pumnii și bicepșii, dar nu funcționează 100% în armata ucraineană… Mereu e posibil să fie normal. A fi normal înseamnă a rămâne om în orice situație – acesta este cel mai important lucru. A rămâne uman, a deveni lider. Să fii mai inteligent, să fii mai puternic, să fii mai talentat și în acest cadru să încerci să gestionezi oamenii. Aceasta este o religie pe care am practicat-o.
Înseamnă asta că vă ascultați ofițerii și le încurajați inițiativa?
VZ: Am încredere în generalii mei. De la începutul războiului, i-am dat afară pe 10 dintre ei pentru că nu au fost la înălțime. Un altul s-a împușcat. Am încredere în Sirski [generalul Oleksandr Sirski, comandantul forțelor terestre ale Ucrainei]. Dacă îmi spune că are nevoie de altă brigadă, înseamnă că chiar are nevoie de altă brigadă. Cu siguranță, nu cred că sunt cel mai deștept de aici. Trebuie să ascult și trebuie să ascult pe cei care sunt în domeniu. Pentru că acolo este inițiativa.
Cine este modelul dumneavoastră militar?
VZ: Întoarceți capul la stânga. Există un portret al regretatului Hennadiy Petrovici Vorobiov [comandantul forțelor terestre ale Ucrainei din 2009 până în 2014]. A fost un om enorm de respectat în armată. De ce îl am aici? Când sunt în largul meu, când lucrurile merg bine, această imagine stă de obicei cu fața în jos, nu trebuie să mă uit la ea. Când am îndoieli cu privire la ceva, o așez drept. Mă întorc și mă uit la ea, încercând să-mi dau seama ce ar face Hennadiy Vorobiov în această situație. Acesta este un om care a avut succes. Acesta este un om căruia i-a fost greu, pentru că a ajutat pe toată lumea. Toată lumea. Îi cunoștea pe toți cei din Forțele Armate, soțiile, copiii, nepoții și așa mai departe. I-a fost greu, dar a luat povara aceea grea și a purtat-o. Acesta este modelul.
Fotografia este sus în acest moment.
VZ: Da. Sunt multe îndoieli.
Ce fel?
VZ: Am realizat deja, printr-o serie de operațiuni, că principalul lucru este să nu ne fie frică de acest inamic. Se poate lupta, trebuie luptat astăzi, aici și acum. Și în niciun caz nu trebuie amânat până mâine, pentru că vor fi probleme. Pentru a realiza acest lucru, ai nevoie de resurse. Precum rușii, atunci când planificăm ceva trebuie să avem resursele pentru a o face. Apoi, dacă poziția ta este corectă și iei deciziile corecte, te poți aștepta la rezultatul corect.
Rușii își strâng resursele de mult timp. După calculele mele, trebuie să fi trecut trei ani și jumătate sau patru ani când le-au amenajat intens: oameni, echipamente, muniție. Cred că au avut resurse pentru trei luni pentru a-și atinge obiectivele. Faptul că au epuizat aceste resurse și și-au irosit potențialul fără să obțină practic niciun rezultat, arată că poziția lor a fost incorect aleasă. Acum, trebuie să se gândească din nou la cum să iasă din această situație.
Au vrut să ia Kievul. Din punct de vedere militar, aceasta a fost decizia corectă — cea mai ușoară cale de a-și atinge scopul. Aș fi făcut la fel. Îl cunosc bine pe Gherasimov [șeful forțelor armate ale Rusiei] (nu personal, desigur). Nu era nicio ieșire pentru el. S-a concentrat asupra Donbasului pentru a păstra resursele rămase. La momentul de azi, situația din Donbas nu este ușoară. Dar din punct de vedere strategic, pentru armata rusă este o situație fără câștig.
Deci, cel mai probabil, ei caută modalități de a opri [luptele] și de a obține o pauză prin orice mijloace: bombardarea civililor, lăsându-ne soțiile și copiii să înghețe până la moarte. Au nevoie de asta pentru un singur scop: au nevoie de timp pentru a aduna resurse și a crea un nou potențial, astfel încât să poată continua să-și îndeplinească obiectivele.
Dar în paralel mai lucrează la ceva, fac tot posibilul să nu ne lase să ne regrupăm și să ne lovim. Acesta este motivul pentru care vedeți bătălii de-a lungul liniei de front de 1.500 km. Pe alocuri mai intense, pe alocuri mai puțin intense, dar ne constrâng trupele pentru a nu ne permite să ne regrupăm. Faptul că luptă din greu acum este foarte rău, desigur. Dar nu este o soluție la problema strategică. Pur și simplu, uzează forțele armate ale Ucrainei.
De aceea, la fel ca în timpul celui de-al doilea război mondial, nu am nicio îndoială, cel mai probabil, undeva dincolo de Urali, ei pregătesc noi resurse. Sunt 100% pregătite.
Se pregătește muniție, nu de foarte bună calitate, dar totuși. Nu vor fi aceleași resurse precum ar fi putut fi după doi ani de încetare a focului. Nu va fi așa. Va fi prost, iar potențialul de luptă va fi foarte, foarte scăzut; chiar dacă vor înrola încă un milion de oameni în armată, oameni ce devin cadavre, așa cum a făcut Jukov [comandant sovietic în timpul celui de-al doilea război mondial], asta tot nu le va aduce rezultatul dorit.
Deci următoarea problemă pe care o avem este, în primul rând, de menține această linie și să nu mai pierdem teren. Este crucial. Pentru că știu că este de zece până la 15 ori mai greu să eliberezi decât să nu predai. Deci, sarcina noastră acum este să rezistăm. Sarcina noastră este să monitorizăm foarte clar, cu ajutorul partenerilor noștri, ceea ce se întâmplă acolo, unde se pregătesc. Aceasta este sarcina noastră strategică.
A doua noastră sarcină strategică este să ne pregătim pentru acest război care poate avea loc în februarie. Pentru a putea duce un război cu forțe și rezerve proaspete. Acum, trupele noastre sunt toate prinse în bătălii, sângerează. Sângerează și le țin laolaltă doar curajul, eroismul și capacitatea comandanților de a păstra situația sub control.
A doua, foarte importantă sarcină strategică pentru noi este să creăm rezerve și să ne pregătim pentru război, care poate avea loc în februarie, în cel mai bun caz în martie și în cel mai rău caz la sfârșitul lunii ianuarie. Poate începe nu în Donbas, dar în direcția Kiev, în direcția Belarus, nu exclud și direcția sud.
Am făcut toate calculele – de câte tancuri, artilerie avem nevoie și așa mai departe. PE asta trebuie să se concentreze toată lumea acum. Fie ca soldații din tranșee să mă ierte, este mai important să mă concentrez pe acumularea de resurse chiar acum pentru bătăliile mai lungi și mai grele care ar putea începe anul viitor. Voi vorbi cu Milley [liderul militar al Americii] despre asta [în cursul zilei de azi].
Îi voi spune cât merită, cât costă. Dacă nu primim, bineînțeles că vom lupta până la capăt. Dar, așa cum spunea un personaj de film, „nu garantez pentru consecințe”. Consecințele nu sunt greu de prevăzut. Asta e ceea ce trebuie să facem.
Există și o a treia sarcină, foarte importantă pentru noi, o a treia sarcină strategică, care, din păcate, este legată de prima (păstrarea liniilor și pozițiilor) și de a doua (acumularea de resurse). Aceasta este apărarea antirachetă și apărarea aeriană. În opinia mea personală, nu sunt un expert în energie, dar mi se pare că suntem la limită.
Facem echilibristică pe o linie fine. Și dacă [rețeaua electrică] este distrusă… atunci soțiile și copiii soldaților încep să înghețe. Iar un astfel de scenariu este posibil. Vă puteți imagina în ce fel de dispoziție vor fi luptătorii? Fără apă, lumină și căldură, mai putem vorbi despre pregătirea rezervelor pentru a continua lupta?
Trebuie să mai declarați un val de mobilizare?
VZ: Deja facem asta așa cum este. Avem destui oameni și văd limpede ce am. Am destul. Nu am nevoie de alte sute de mii.
Avem nevoie de tancuri, avem nevoie de vehicule de luptă pentru infanterie. Și avem nevoie de muniție. Vă rugăm să rețineți că acum nu vorbesc despre F-16.
Forțele ruse s-au adaptat la Himars [lansatoarele de rachete multiple fabricate american]?
VZ: Da. Au mers la o distanță pe care sistemele Himars nu o pot atinge. Și nu avem nimic cu o rază mai lungă de acțiune.
Putem vorbi despre apărarea aeriană?
VZ: Acum avem un raport de 0,76. Rușii folosesc acest coeficient de eficacitate de 0,76 atunci când își planifică atacurile. Aceasta înseamnă că, în loc de 76 de rachete, lansează 100. Iar 24 trec și își ating ținta. Și ce-i fac două rachete unei centrale electrice? Nu va funcționa timp de doi ani. Deci trebuie construită.
Specialistii NATO stiu totul, absolut totul, până la ultimul detaliu. S-au făcut calcule și, slavă Domnului, totul a mers mai departe. Avem deja niște NASAMS [sisteme norvegiano-americane de apărare aeriană]. Nu destul, ci câteva. IRIS-T [un sistem german de apărare aeriană] e deja în uz. Nu sunt destul, ci câteva. Trebuie doar să fie sporit numărul. Avem nevoie de zeci.
Aliații vă împiedică în vreun fel să avansați în Crimeea?
VZ: Nu pot să răspund la întrebarea dacă se rețin sau nu. Voi spune pur și simplu faptele. Pentru a ajunge la granițele Crimeei, în momentul de față trebuie să parcurgem o distanță de 84 km până la Melitopol. Apropo, acest lucru este suficient pentru noi, pentru că Melitopol ne-ar oferi un control deplin al focului asupra coridorului de uscat, pentru că de la Melitopol putem deja trage în istmul Crimeea, cu exact aceleași sisteme Himars și așa mai departe. De ce vă spun asta? Pentru că ne aduce înapoi la ceea ce spusesem anterior despre resurse. Pot să calculez, pe baza sarcinii primite, ce fel de resursă este necesară pentru a construi capacitatea de luptă.
Vorbim despre ceva de amploarea Primului Război Mondial… asta mi-a spus Antony Radakin [liderul militar al Marii Britanii]. Când i-am spus că armata britanică a tras un milion de obuze în Primul Război Mondial, mi-a spus: „Vom pierde Europa. Nu vom avea din ce să trăim dacă trageți atâtea obuze”. Când ei spun: „Primiți 50.000 de obuze” – oamenii care numără banii leșin. Cea mai mare problemă este că chiar nu au.
Cu acest tip de resurse nu pot conduce noi operațiuni mari, deși lucrăm la una chiar acum. Este pe drum, dar nu o vedeți încă. Folosim mult mai puține obuze.
Știu că pot învinge acest inamic. Dar am nevoie de resurse. Am nevoie de 300 de tancuri, 600-700 IFV, 500 de obuziere. Apoi, cred că este complet realist să ajungem la liniile din 23 februarie. Dar nu pot face asta cu două brigăzi. Primesc ceea ce primesc, dar este mai puțin decât îmi trebuie. Nu a sosit încă vremea de a ne adresa soldaților ucraineni în felul în care Mannerheim li s-a adresat soldaților finlandezi. Putem și ar trebui să luăm mult mai mult teritoriu.
Ce părere aveți despre mobilizarea Rusiei?
VZ: Mobilizarea rusă a funcționat. Nu este adevărat că problemele lor sunt atât de îngrozitoare încât acești oameni nu vor lupta. O vor face. Țarul le spune să meargă la război, iar ei merg la război. Am studiat istoria celor două războaie cecene – a fost la fel. S-ar putea să nu fie atât de bine echipați, dar încă reprezintă o problemă pentru noi. Estimăm că au o rezervă de 1,2-1,5 milioane de oameni… Rușii pregătesc aproximativ 200.000 de oameni noi. Nu mă îndoiesc că vor mai avea o încercare spre Kiev.
