Punctele de mai jos sunt extrase din cartea mea, „The Next 100 Years”, care a fost publicată în 2009. În paragrafele care urmează, încerc să explic cum am ajuns la aceste concluzii, scrie George Friedman, pentru Geopolitical Futures.
Statele Unite, în mod particular, tind să-și subestimeze și apoi să supraestimeze inamicii. Până la mijlocul anilor 2010, Statele Unite vor fi din nou obsedate de Rusia. Există un proces interesant de observat aici. Statele Unite ale Americii oscilează între dispoziții, dar de fapt, după cum am văzut, execută o politică externă foarte consistentă și rațională.
Pe termen lung, Statele Unite resping inamicii, dar, pe măsură ce tensiunea crește, îi supraestimează cu mult. Luați în considerare acest ciclu în ceea ce privește China. Distanța generează un sentiment de securitate. Cu cât contactul este mai mare, cu atât este mai mare tendința americanilor de a se subestima și de a supraestima adversarul. Intimitatea face ca Statele Unite să amplifice problemele. De asemenea, generează cheltuieli militare masive pentru a ajunge din urmă inamicul, care tinde să evite lupta directă.
Va conta foarte mult unde se află linia de falie. Dacă renașterea Rusiei va fi o criză minimă, rușii vor domina Asia Centrală și Caucazul și, eventual, vor absorbi Moldova, dar nu vor putea absorbi statele baltice și nici nu vor putea domina vreo națiune la vest de Carpați. Dacă rușii reușesc să absoarbă țările baltice și să obțină aliați importanți în Balcani, precum Serbia, Bulgaria și Grecia – sau țări din Europa Centrală, precum Slovacia – concurența dintre Statele Unite și Rusia va fi mai intensă și mai înfricoșătoare.
Nevoia Rusiei de a se deplasa spre vest este legată de temerile Moscovei de un atac din partea Occidentului. Interesele sale se întind în zona cuprinsă de la Balcani până la Marea Baltică. Dar interesul său principal trebuie să fie spre vest, spre și dincolo de Munții Carpați, direcția din care vin războaiele. Interesul SUA este cel de a stăpâni mările – un interes care presupune blocarea ascensiunii marilor marine europene. Rusia are potențialul îndepărtat de a desfășura o flotă importantă în oceanele Atlantic și Pacific. Prin urmare, Statele Unite văd apărarea rusă ca fiind potențial ofensivă și astfel sunt forțate să răspundă, utilizând în primul rând forțele terestre aliate pentru lupte majore, în timp ce controlează forțele aeriene și navale.
În cele din urmă, însă, nu va conta cu adevărat. Puterea militară rusă va fi puternic încordată în confruntarea cu fracțiunea din puterea militară americană pe care Statele Unite au decis să o dețină ca răspuns la mișcările Rusiei. Indiferent de ceea ce face restul Europei, Polonia și Cehia, Ungaria și România se vor angaja să reziste avansurilor rusești și vor încheia orice înțelegere pe care o vor dori Statele Unite, pentru a le câștiga sprijinul. Prin urmare, linia va fi trasă de această dată în Munții Carpați, în loc de Germania, așa cum fusese cazul în timpul Războiului Rece. Câmpiile nordice poloneze vor fi linia principală de confruntare, dar rușii nu vor muta militar.
Ideea care ghidează această prognoză este că națiunile cele mai amenințate de puterea rusă se vor alia cu Statele Unite pentru a bloca avansurile Rusiei către și dincolo de Carpați. Pentru Rusia, profunzimea strategică este fundamentală. Prognoza, așadar, necesită scufundarea în imperativele unei națiuni. Imperativul fundamental al Rusiei este să creeze distanță între ea și potențialul inamic de la vest de Carpați.
Cauzele care au declanșat această confruntare – și Războiul Rece anterior acesteia – vor impune același rezultat ca și Războiul Rece, de data aceasta cu mai puțin efort pentru Statele Unite. Ultima confruntare a avut loc în Europa Centrală. Acesta va avea loc mult mai departe spre est. În ultima confruntare, China a fost un aliat al Rusiei, cel puțin la început. În acest caz, China va fi în afara jocului. Ultima dată, Rusia deținea controlul complet asupra Caucazului, dar acum nu va mai fi cazul și se va confrunta cu presiunea americană și turcă spre nord. În ultima confruntare, Rusia avea o populație mare, dar de data aceasta are o populație mai mică și în scădere. Presiunea internă, în special în sud, va distrage atenția Rusiei dinspre vest și în cele din urmă, fără război, se va frânt. Rusia s-a frânt în 1917 și din nou în 1991. Și armata țării se va prăbuși încă o dată la scurtă vreme după 2020.
Demografia va face ca Rusia să eșueze. Europa și America au și ele probleme demografice, dar sunt capabile să le depășească prin tehnologie. Performanța tehnologică a Rusiei oferă progrese mari în zone foarte limitate, nu în spectrul larg necesar. Statele Unite folosesc tehnologii masive pe care le împărtășesc cu aliații lor. Rusia trebuie să ducă tipul de război pe care l-a purtat în trecut. În 1917, epuizarea forței de muncă a făcut ca guvernul să se prăbușească. În 1991, Uniunea Sovietică s-a prăbușit parțial pentru că nu a putut concura cu tehnologia militară americană. În mod similar, războiul din Ucraina a impus Rusiei un conflict în primul rând convențional care necesită un număr mare de trupe, care au suferit pierderi mari. Am prezis prăbușirea armatei ruse din cauza incapacității acesteia de a crea tehnologie și de a desfășura o forță militară mare și antrenată. Prezic următoarea fază a colapsului care a început în 1991. Evident, armata rusă este rezilientă, dar, din nou, SUA au intrat în război supraestimând puterea rusă.
A doua variabilă esențială e reprezentată, ca întotdeauna, de constrângeri. Rusia își poate atinge imperativul prin deplasarea graniței spre vest, punând astfel mai multă distanță între ea și inamicii săi. Dar este constrânsă de mărimea populației sale și de numărul mare de oameni necesari pentru a iniția și susține lupta.
Există două chei pentru prognoză: o înțelegere nemiloasă și obiectivă a imperativelor, urmată de o înțelegere egală a constrângerilor. Ea cere, cu alte cuvinte, o înțelegere a ceea ce trebuie să aibă Rusia și ridică întrebarea privitoare la de ce nu îl are. Prognoza este pentru nesofisticați. Lucrurile cele mai evidente sunt cele mai utile.
