- O analiză semnată de George Friedman, pentru Geopolitical Futures
Peninsula Anatoliană a fost odinioară centrul unuia dintre cele mai puternice imperii din istorie. Imperiul Otoman a durat din secolul al XIV-lea până la Primul Război Mondial, după care s-a prăbușit și a fost ulterior ocupat de forțele britanice și aliate. Mișcarea politică ce a rezistat ocupației avea să-și câștige independența până în 1923, cristalizându-se în statul-națiune pe care îl numim astăzi Turcia.
În secolul al XVII-lea, Imperiul Otoman controla Balcanii și sud-estul Europei, Orientul Mijlociu și Africa de Nord, Caucazul de Sud, Golful Persic, Marea Roșie și Mediterana de Est. Conducătorii săi au construit imperiul folosindu-se de o armată numeroasă și capabilă, pentru a exploata diviziunile și slăbiciunile dintre și din interiorul națiunilor acestor regiuni.
Însă adevărata fundație a imperiului a fost poziția strategică și relativa stabilitate a Turciei însăși.
Istoria nu se repetă, dar rimează, potrivit lui Mark Twain. O rimă nu trebuie să fie nici pe departe la fel de amplă ca poezia originală. Iar pentru că Turcia își păstrează poziția strategică – situată la sud de Balcani, la nord și vest de Orientul Mijlociu, învecinată cu Marea Neagră, dar având practic singura stăpânire asupra Bosforului – țara are potențialul de a redeveni o putere semnificativă.
În ultimii aproximativ 100 de ani ai imperiului, cel mai mare dușman al otomanilor a fost Rusia, cu care au purtat o duzină de războaie de-a lungul istoriei lor. Otomanii au luptat din nou cu Rusia în Primul Război Mondial. Au evitat al Doilea Război Mondial, dar s-au alăturat NATO în timpul Războiului Rece. Însă Turcia nu mai este mulțumită să mențină doar o armată permanentă numeroasă; ea construiește o forță națională, multidomeniu, susținută intern. Acum că Rusia este doar o umbră a amenințării de odinioară, Turcia a devenit mai activă în vecinătatea sa apropiată.
Deține baze militare în Albania, Irak, Qatar, Somalia și Cipru de Nord, iar în 2020 a desfășurat trupe pentru a ajuta la gestionarea războiului civil din Libia. Este, de asemenea, activ implicată militar în Siria. Turcia are a doua cea mai mare armată dintre toate țările NATO, fiind depășită doar de Statele Unite, cu aproximativ 480.000 de soldați activi în armată și 380.000 de rezerviști. Marina sa include 45.000 de militari activi, 13 submarine, 17 fregate și nouă corvete, cu alte nave în construcție. Forțele aeriene sunt mult mai puțin robuste, deși și acest aspect se încearcă a fi remediat.
Cea mai mare slăbiciune a Turciei este economia sa, care a crescut ani la rând înainte de a cădea pradă unei varietăți de provocări structurale, inclusiv devalorizarea monedei, inflația și ratele ridicate ale dobânzii. Chiar și așa, se situează pe locul 16 în lume după produsul intern brut nominal și pe locul 12 după puterea de cumpărare. A fost, de asemenea, membru fondator al G20. Așadar, chiar dacă guvernul de la Ankara are probleme de rezolvat, le va putea aborda pornind de pe o bază destul de solidă.
Din punct de vedere geopolitic, cel mai mare avantaj al Turciei este că nimeni din imediata sa vecinătate nu reprezintă o amenințare. Singura potențială amenințare – Israelul – este prea preocupată de un război pe mai multe fronturi pentru a se concentra prea mult asupra Turciei. Iar pentru că restul regiunii înconjurătoare este atât de divizat, Ankara are oportunitatea de a influența direct rezultatele. Esențial este faptul că nu se află sub o presiune existențială de a-și impune voința; mai degrabă, are libertatea de a influența evenimentele regionale politic sau militar, după propria alegere. Dacă Polonia are imperative geopolitice, Turcia are opțiuni geopolitice.
Are și câteva provocări geopolitice, dintre care nu cea mai mică este instabilitatea internă. Deși mai liniștită decât unele dintre țările vecine, sistemul său politic este predispus la tulburări ocazionale și lovituri de stat militare. În sud-est, provinciile cu majoritate kurdă amenință să formeze o comunitate neturcă, care tradițional a fost ostilă față de Ankara. Acest lucru explică de ce Turcia face deja pași spre o acomodare cu acestea.
Principala provocare pentru Turcia este să își îmbunătățească economia. Această problemă are și o dimensiune geopolitică.
Cea mai bogată țară din Orientul Mijlociu este Arabia Saudită. Totodată, este una dintre cele mai vulnerabile militar. Faptul de a avea atât bogăție, cât și slăbiciune militară nu este sustenabil, mai ales într-o regiune caracterizată de tensiuni constante și mișcări subnaționale. Bogăția combinată cu slăbiciunea reprezintă o situație periculoasă. Bogăția poate cumpăra dușmanii, dar îi poate și atrage.
Arabia Saudită trebuie să își consolideze poziția. Statele Unite au fost un aliat înfocat al saudiților, dar sprijinul american nu este neapărat de încredere pe termen lung. O relație strânsă între saudiți și turci ar rezolva problemele fiecăruia. Investițiile saudite pe scară largă în Turcia ar ușura considerabil problemele economice ale acesteia, în timp ce garanțiile militare din partea Turciei – cea mai puternică țară din regiune (exceptând o eventuală revenire a Israelului din propriile probleme) – ar oferi mai multă securitate pentru Riad. Turcia nu este probabil să abandoneze Arabia Saudită, dar nici nu are nevoie să o ocupe. Există, desigur, riscuri într-un parteneriat, dar fiecare parte îi poate impune propriile condiții celuilalt.
Între timp, Turcia ia inițiativa în Balcani și menține legături foarte strânse cu Azerbaidjanul, pe care l-a sprijinit în victoria din războiul purtat în 2020 în Nagorno-Karabah împotriva Armeniei.
Pe această evoluție mi-am bazat prognoza din „Următorii 100 de ani” privind apariția Turciei ca o mare putere, presupunând că va reuși să își consolideze forțele aeriene, să își susțină sectorul militar-industrial în creștere, ca și prezența pe orbita joasă a Pământului.
Atâta timp cât este înconjurată de țări divizate și mai slabe, Turcia își poate continua drumul spre consolidarea puterii.
