Există două principii analitice care merită repetate înainte de a analiza seria de tarife impuse de administrația Trump săptămâna trecută. Primul este că am intrat într-o ordine mondială fără repere clare, o stare în care o eră geopolitică face tranziția la alta. Toate lucrurile care în trecut păreau certe au devenit incerte – furtuna de dinaintea liniștii, așa cum am numit-o în contextul politicii americane, scrie George Friedman, pentru Geopolitical Futures.
<< Al doilea este reprezentat de distincția dintre imperativele geopolitice și ingineria geopolitică. Imperativele geopolitice obligă națiunile să acționeze într-un mod anume (și previzibil). Ingineria geopolitică este modul în care națiunile gestionează aceste imperative, un proces care presupune echilibrarea politicii interne între cei care acceptă noua realitate și cei care i se opun. Rezultatul este previzibil, chiar dacă procesul prin care se ajunge la el este mai puțin clar – cu excepția rezultatului dictat de realitatea geopolitică.
Având în vedere acest lucru, realitatea geopolitică actuală este următoarea: ordinea mondială care a existat pe tot parcursul secolului XX s-a erodat, iar o nouă eră este în curs de construire. Ne aflăm într-o perioadă în care normele secolului trecut nu mai sunt relevante. Este un moment rar și neliniștitor, dar, de-a lungul istoriei umane, acest tip de „anormalitate normală” a fost frecvent.
Ordinea din ultimii aproximativ 100 de ani a început cu imperiile Europei de Vest, care și-au folosit accesul la Oceanul Atlantic pentru a domina o mare parte din restul lumii, în special regiunile din emisfera estică ce nu erau europene. Europa de Est a fost, în mare parte, exclusă de la puterea imperială. Regatul Unit a luat partea leului din bogățiile imperiale, urmat de Franța, Spania și Țările de Jos. Faptul că continentul european era atât de fragmentat în state independente a făcut ca războiul să devină inevitabil.
Acest „secol european” a cuprins trei faze distincte. Prima a fost încercarea Germaniei de a-și restructura imperiul și, implicit, Europa, ceea ce a dus la Primul Război Mondial. A doua fază a fost Al Doilea Război Mondial, care a avut ca rezultat o Europă slabă și divizată, dar a adus în prim-plan două mari puteri: Uniunea Sovietică și Statele Unite. Nevoile lor — accesul la Oceanul Atlantic și controlul Europei atlantice — au condus la a treia fază: Războiul Rece. SUA și sovieticii au împărțit Europa, primii luând vestul, ceilalți estul. Conflictul care a urmat s-a manifestat printr-o confruntare în Europa, de-a lungul diviziunii est-vest, și, aspect esențial, printr-un război global purtat prin intermediari pentru ceea ce mai rămăsese din fostele imperii europene. Războaie directe, lupte prin intermediari și operațiuni acoperite și deschise au fost purtate în Africa și Asia, Orientul Mijlociu și America de Sud, toate menținute sub control de realitatea geopolitică a distrugerii reciproc asigurate prin război nuclear.
În Războiul Rece, elementul central al strategiei americane a fost crearea unui sistem economic care să aducă beneficii Washingtonului, în detrimentul Moscovei. Beneficiile economice ale unei alianțe cu SUA le depășeau pe cele ale unei alianțe cu sovieticii. Moscova putea sprijini regimurile care conduceau o țară, dar nu și țara în sine. SUA puteau face ambele lucruri. Washingtonul și-a folosit vasta bogăție pentru a gestiona Europa de Vest și așa-numita Lume a Treia. A conceput o strategie de liberalizare și facilitare a comerțului în cadrul Vestului capitalist condus de americani. Această strategie a inclus tarife care permiteau economiilor europene aflate în reconstrucție și țărilor emergente din Lumea a Treia să acceseze piața americană. Comerțul liber – ca principiu, dacă nu în realitate – a devenit astfel o armă majoră în Războiul Rece, una care a ajutat la reconstrucția Europei de Vest și la subminarea Uniunii Sovietice. Nu a fost ieftin, dar SUA și-au permis nota de plată. Avuția a permis economiei să funcționeze eficient, în ciuda tarifelor dezechilibrate și a ajutoarelor externe. A fost un succes și pe plan politic: prețurile interne din SUA au rămas scăzute datorită costurilor mici ale bunurilor importate, produse cu forță de muncă ieftină. A fost o situație de tip „win-win” pentru SUA și statele sale clientelare.
În anumite privințe, Războiul Rece a supraviețuit căderii comunismului. Rusia a rămas o putere militară, iar SUA și-au continuat strategia de război militar și economic. Însă războiul din Ucraina a fost cu adevărat ultimul cui în sicriul Războiului Rece. Limitele puterii militare și economice a Rusiei au forțat Washingtonul să își reconsidere imperativul de a rezista Rusiei prin apărarea Europei și, mai mult, valoarea dimensiunii economice a Războiului Rece. Transferul producției industriale către regiuni ale fostei alianțe europene, aflate acum în declin, a creat un sistem în care SUA au devenit dependente de producția externă.
În termeni simpli, asta înseamnă că suspendarea sau perturbarea exporturilor din aceste țări — în special China — ar putea submina economia americană. Țările de care SUA a devenit dependentă sunt expuse unor factori interni precum greve, insurecții, lovituri de stat și altele asemenea. Costurile și beneficiile financiare ale acestei relații pentru Statele Unite s-au modificat, iar riscurile unei astfel de dependențe devin tot mai mari pe măsură ce relocarea producției (offshoring-ul) crește. De exemplu, China ar putea decide să renunțe la beneficiile economice ale exporturilor către SUA în favoarea unor avantaje politice sau militare care ar slăbi producția americană. Grevele sau instabilitatea din Europa ar putea avea același efect, chiar și fără intenția de a afecta Statele Unite.
Comerțul liber – sau acel tip de comerț în care tarifele întăresc finanțele altor țări și slăbesc economia cumpărătorului – poate deveni atât de extrem încât riscurile ajung să depășească beneficiile. Dimensiunea financiară a acestuia poate fi pozitivă sau negativă pentru o națiune, însă disponibilitatea bunurilor manufacturate depinde nu doar de avantajele pentru țările exportatoare, ci și de ambițiile geopolitice (și stabilitatea) acelor țări. China este o țară istoric instabilă. Alte țări sunt mai mult sau mai puțin la fel. Pericolul ca o națiune să nu mai poată expedia produse esențiale către SUA, din cauza ambiției, a războiului sau a instabilității, devine cu atât mai mare cu cât America se bazează pe importuri pentru a-și susține propria economie.
Disponibilitatea și prețurile mici nu sunt garantate în comerțul internațional. SUA au creat un sistem care, în teorie, era benefic, dar în realitate vulnerabil la evenimentele interne din țările exportatoare. Însă, însoțit de dezechilibre financiare tot mai mari, sistemul a devenit învechit. Prin urmare, nu este deloc surprinzător că, pe măsură ce amenințarea rusă se diminuează, SUA își schimbă strategiile – inclusiv în ceea ce privește comerțul.
Ne îndepărtăm de un proces determinat de imperative generate de realități geopolitice și trecem către o inginerie a unei noi realități. Problemele financiare fac parte din procesul economic, așa cum chestiunile militare fac parte din procesul geografic, iar ambele sunt componente ale geopoliticii. Recenta creștere a tarifelor face parte din această reconfigurare a sistemului financiar. Dacă analiza geopolitică amplă are o eleganță tulburătoare, ingineria are o realitate mai detaliată. Imaginați-vă un râu și construirea unui pod peste el. Cursul râului este previzibil. Ingineria este mai complexă și predispusă la erori. Când analizăm acțiunile recente ale președintelui Donald Trump, este clar că râul trebuie traversat, dar construirea podului este complexă și incertă – și vulnerabilă la greșeli. Prin urmare, trebuie conceput un plan clar pentru redefinirea sistemului, deși rezultatul acțiunilor inițiale ale lui Trump rămâne incert, chiar dacă intenția pare clară.
Intenția sa este de a produce un șoc în sistem și, presupun, de a deschide calea către o inginerie mai precisă – deși acest lucru va trebui confirmat de istorie și apoi fie codificat, așa cum a fost sistemul anterior, fie abandonat rapid ca un eșec economic. Există multe interese economice în sectoare ale economiei americane în care beneficiul imediat depășește riscurile pe termen lung, precum și sectoare în care realitatea financiară a avut deja un impact major. Este clar că Trump încearcă să efectueze cât mai multe în primele sale 100 de zile, înainte ca „luna de miere” să se încheie. Cu aproximativ 20 de zile rămase și cu democrații abia ieșiți din șocul înfrângerii, iar republicanii nesiguri, dar încă loiali, Trump poate ajunge la concluzia că planificarea pe termen lung și construirea unei coaliții sunt imposibile. Dar, așa cum au procedat și alți președinți înaintea lui, acționează rapid și drastic, sperând să revizuiască ulterior dacă va fi necesar. Este o chestiune de „inginerie” – acționează cu viteză neașteptată, într-un mod aparent incoerent, restructurând atunci când este forțat să dea înapoi de o opoziție puternică, națională și internațională, dar reușind să stabilească principiul strategic care va ghida negocierile pentru a modela rezultatul final.
Imperativul este să se treacă dincolo de sistemul comercial pe care slăbiciunea Rusiei l-a făcut obsolet. Acest tip de comportament nu este fără precedent și nu a apărut din neant. Însă partea de inginerie este locul unde domnește incertitudinea. O lume lipsită de ancoră încearcă să-și găsească o nouă ancoră. >>
