<< De la începutul concentrării de blindate rusești și chiar și după intrarea în Donbas, am susținut că rușii nu vor invada Ucraina propriu-zisă. Este adevărat că Rusia trebuie să recupereze Ucraina într-un fel pentru a câștiga adâncimea strategică pe care a pierdut-o atunci când Uniunea Sovietică s-a prăbușit, dar asta nu părea să necesite o invazie la scară largă. M-am înșelat. Chiar și așa, aș dori să îmi iau un moment pentru a explica ceea ce am gândit >>, scrie George Friedman, pentru Geopolitical Futures.
<< Greșeala mea a venit din câteva presupuneri false. Prima se referă la istoria recentă a „intervenției” ruse la hotarele sale. În Belarus, protestele au izbucnit după ce Alexander Lukașenko a câștigat ceea ce fuseseră considerate, pe scară largă, drept alegeri fraudate. Este posibil ca guvernul său să fi cedat sub presiunea populară, la fel cum a făcut Ucraina cu ani în urmă, dacă nu ar fi fost acolo Rusiei. Moscova a transformat Belarus într-un stat vasal fără amenințarea războiului, o creștere ușoară, dar substanțială a puterii sale.
În altă parte, după războiul din Nagorno-Karabah de anul trecut, Rusia a intermediat o încetare a focului între Azerbaidjan și Armenia, a cărei prevedere a fost aceea de a permite Rusiei să păstreze în zonă câteva mii de militari, ca trupe de menținere a păcii. Fusese o altă lovitură soft, care a oferit Rusiei o prezență militară în vitalul Caucaz de Sud.
Mult mai recent, a apărut un focar de violență politică în Kazahstan, poate cea mai importantă țară din Asia Centrală. Guvernul a fost destabilizat, așa că Moscova a trimis trupe de menținere a păcii pentru a-l stabiliza.
După ce am văzut Rusia recuperând profunzimea strategică prin lovituri ușoare, profitând de tensiunile interne și războaiele locale pentru a stabiliza situația și a recupera profunzimea strategică, am crezut că va proceda la fel și în Ucraina. Problema era că nu existau diviziuni în cadrul Ucrainei care să fie exploatate, nici conflicte în care să intervină. Mai mult, nu am reușit să cântăresc faptul că, pentru Rusia, Ucraina era o chestiune prea urgentă pentru a fi tratată precum ceilalți.
A doua presupunere a mea a fost aceea că o invazie blindată era pur și simplu prea riscantă. Riscurile sunt reale, desigur. Sprijinirea a trei divizii blindate este costisitoare și dificilă din punct de vedere logistic în cele mai bune circumstanțe și vulnerabilă la atacurile cu rachete. SUA au spus că nu vor intra în război în Ucraina, dar am presupus că Vladimir Putin nu poate crede Washingtonul pe cuvânt. Adăugați la aceasta faptul că Regatul Unit a trimis o cantitate foarte mare de rachete antitanc Javelin. În mod clar, ucrainenii se antrenau rapid exact pentru genul de invazie care se întâmplă acum.
Am ajuns la concluzia că acumularea de forțe și „invazia” în Donbas a fost o cacealma menită să creeze ocazia pentru o nouă lovitură soft. Rusia controla deja de facto Donbasul, așa că oficializarea acestuia părea o modalitate mai puțin riscantă pentru Rusia de a se încorda fără a intra efectiv în război. Am respins ideea că acest lucru ar fi fundația pentru planificarea militară a Rusiei.
Prins în capcană de aceste două presupuneri false, am comis cea mai mare eroare pe care o poate face în intelligence. După ce am ajuns la concluziile mele și știind că Rusia va lua cumva Ucraina, fie am ignorat datele contrare poziției mele, fie le-am luat drept dovezi care susțin poziția mea. Am crezut ceea ce am crezut până nu am mai putut.
În fine, nu mi-am atacat propria teorie. Nu am reușit să-i văd slăbiciunile. Ar trebui să fiu întotdeauna cel mai mare dușman al meu. Nu am reușit să fac asta, lucru pentru care îmi pare rău. >>
