Președintele Statelor Unite, Donald Trump, a dezvoltat un model clar de exercitare a diplomației. El începe prin a formula cereri față de alte națiuni, apoi solicită deschiderea negocierilor. Dacă negocierile nu au loc sau nu duc la un compromis, recurge la măsuri punitive. Pe parcurs, alternează între amenințări menite să intensifice procesul și încurajări sub formă de laude adresate adversarului său, scrie George Friedman, pentru Geopolitical Futures.
<< Acest model a fost pe deplin vizibil în episodul recent cu Iranul. Trump a cerut Iranului să renunțe la programul său de arme nucleare, amenințând cu consecințe, în caz contrar. El a intrat apoi în negocieri indirecte cu Iranul, declarând public că acestea par promițătoare. La un moment dat, a stabilit o dată limită pentru finalizarea negocierilor, iar când acea dată a fost depășită, a recurs la o acțiune militară dramatică.
Un proces similar este în desfășurare în ceea ce privește NATO. Trump a început prin a afirma că NATO nu își îndeplinește obligațiile militare și că acest eșec a transferat povara principală asupra Statelor Unite. El a subliniat că această situație nu poate continua, sugerând că SUA s-ar putea retrage din alianță dacă Europa nu își va plăti partea în viitor. Au avut loc negocieri extinse, întrerupte periodic de avertismente din partea lui Trump. La reuniunea NATO de săptămâna trecută, țările europene au fost de acord să își crească cheltuielile pentru apărare la 5% din produsul intern brut. Trump și-a lăudat partenerii de negociere și a declarat clar că SUA rămân angajate față de NATO.
În ambele cazuri, a existat o cerere radicală, urmată de o perioadă de negociere și de semnale privind disponibilitatea de a lua măsuri drastice dacă discuțiile eșuează, sau de a ajunge la pace dacă acestea au avut succes. În cazul Iranului, procesul a dus la atacuri aeriene. În cazul NATO, a dus la un compromis.
Un tipar similar s-a conturat și în eforturile lui Trump de a remodela sistemul comercial global. Mai întâi a venit șocul impunerii unor tarife vamale mult mai mari la nivel global. Apoi, el s-a arătat deschis să intre în negocieri pe baza unor acorduri bilaterale, țară cu țară.
Apoi, e cazul Rusiei și Ucrainei. Procesul de negociere a început cu un alt șoc — de această dată pentru Ucraina, când Washingtonul a declarat că este pregătit să reducă, dacă nu chiar să renunțe, la sprijinul acordat Kievului. Trump a încercat apoi să deschidă negocieri cu Rusia, exprimând o dorință surprinzătoare de a ajunge la o înțelegere în detrimentul Ucrainei. Scopul acestui șoc a fost de a atenua anxietățile Rusiei cu privire la performanța sa militară în Ucraina și de a indica faptul că Statele Unite nu intenționau să profite de pe urma acestei slăbiciuni. De fapt, Washingtonul dorea ca Moscova să știe că este pregătit să ofere beneficii economice Rusiei. Trump a cerut demararea unor discuții pentru încheierea războiului.
Președintele rus Vladimir Putin a învățat trei lucruri din acest prim val: că SUA sunt indiferente față de viitorul Ucrainei, că eșecul său militar în Ucraina este inacceptabil și că indiferența lui Trump față de Ucraina (și ostilitatea sa față de NATO) îi oferă timp să-și îmbunătățească poziția pe front. Cu alte cuvinte, Putin nu își putea permite să încheie războiul bazându-se doar pe succesele sale modeste. El a perceput poziția Statelor Unite față de NATO (și dorința lui Trump de a ajunge la un acord) drept o oportunitate.
Este important de subliniat că eforturile de a încheia războiul din Ucraina se împletesc cu schimbările care au loc în cadrul NATO. Una dintre dimensiunile împăcării lui Trump cu alianța este frica — frica Moscovei că NATO ar putea acționa împotriva Rusiei și frica membrilor NATO de agresiunea rusă. În acest sens, reconcilierea lui Trump cu NATO ar putea schimba cu ușurință dinamica războiului din Ucraina, plasând Rusia într-o poziție în care ar putea înfrunta fie o intervenție unitară a NATO, fie un ajutor masiv și coordonat pentru adversarul său. Refuzul lui Putin de a negocia sfârșitul războiului (parțial din cauza fragmentării NATO) a fost înlocuit de nevoia de a lua în considerare ce va face NATO, acum din nou sprijinit de SUA. Odată cu recenta „lună de miere” din cadrul NATO, Putin ar putea fi forțat să intre în negocierile pe care și le-a dorit Trump.
Acestea sunt doar câteva cazuri, dar sunt unele importante. Diplomația convențională urmărește construirea unor relații stabile și previzibile între națiuni și evită surprizele și amenințările, considerându-le factori perturbatori. Modelul diplomatic al lui Trump răstoarnă aceste convenții, introducând șocul și incertitudinea ca elemente de bază ale diplomației și incluzând amenințări explicite și implicite — atât militare, cât și economice — ca fundament al procesului diplomatic. Cazul Rusiei și al Ucrainei rămâne incert, iar dimensiunea economică a abordării se află încă într-un stadiu incipient. Totuși, se poate spune că începe să prindă contur un model al abordării diplomatice caracteristice lui Trump. >>
