Imediat după precedentul scrutin pentru Parlamentul European, lumea a fost izbită de un prim tsunami nemaiîntâlnit în ultimii 100 de ani: o pandemie – cea mai mare de la gripa spaniolă încoace. Și tocmai când se apropia de sfârșit pandemia (Covid-19), lumea a fost lovită de un al doilea tsunami, de data asta în alt plan, de data asta unul nemaiîntâlnit în ultimii 80 de ani: războiul – cel mai mare conflict din Europa de la cel de-al doilea război mondial încoace.
În doar cinci ani, cei cuprinși între 2019 și 2024, oameni și țări au fost dați peste cap de două fenomene de o teribilă magnitudine și prin excelență violente. În mod natural, ele seamănă moarte la cote greu de procesat și absorbit psihologic, generând, în siaj, procese economice și sociale conexe dificil de gestionat politic.
Nu este de mirare, așadar, că în acest interval de numai cinci ani, câți s-au scurs între ultimele și actualele alegeri pentru Parlamentul European, populismul, extremismul de dreapta și nivelul de agresivitate din spațiul public nu au făcut decât să se umfle. Și s-au umflat suficient cât să amenințe cu migrarea de la periferie până aproape de mainstream. Din contră, având în vedere contextul favorizant, de mirare ar fi fost ca situația să nu evolueze astfel.
Desigur, de la țară la țară, nu sunt identice nici turația, nici textura, nici anvergura, nici toate accentele, nici marjele de manevră pe care le au și nici perspectivele extremismului și populismului (pentru detalii, sunt elocvente două recente, atente la nuanțe și foarte bine calibrate analize publicate de Politico și The Economist).
Cu alte cuvinte, scrutinul european ale cărui urne se închid duminică seara va fi, inevitabil, marcat de șocurile de rigoare. Până la urmă, ceea ce s-a acumulat și sedimentat în ani nu poate fi disipat peste noapte și nici pe ultima sută de metri.
Șocurile nu vor fi peste tot aceleași, nu vor fi peste tot la fel de mari sau de mici, dar vor fi și vor modela deopotrivă politica făcută la Bruxelles, ca și politica făcută ĺa nivel național. Totodată, e foarte probabil ca impactul acestor mutații ajunse azi la oarece maturitate să se facă simțit dincolo de orizontul cincinal dintre două scrutine pentru Parlamentul European.
Ca atare, chiar dacă e prematur să privești numai cu pesimism (și) spre anul electoral 2029, tot prematur e să mizezi pe optimism, sperând că, cumva, ceva bun se va întâmpla pe parcurs, iar lucrurile se vor remedia din mers și nu va fi chiar așa de rău peste cinci ani.
Dacă ești genul rezonabil și simți că este cazul să îți faci griji sănătoase, nu trebuie să te uiți numai la evoluțiile în curs din curtea Germaniei, a Franței, a Olandei, a Austriei, a Poloniei sau a Ungariei.
Ai unde, dar și la ce să privești inclusiv în menajeria noastră de acasă, din România.
Se poate susține, ironic, că europarlamentarele din România “au intrat în Europa” la modul cât se poate de serios.
Poate că extremiștii noștri nu au șansele de a se cățăra pe val pe care le au extremiștii altora. Dar au totuși șansa lor de a deveni din toxici cum sunt deja în ceva și mai toxic decât ne-am fi putut imagina acum nici 10 ani că ar putea deveni.
Extremiștii noștri – de la AUR, Simion și Târziu, la Șoșoacă și partidul ei – au destule în comun cu extremiștii altora. Pe de altă parte, nu sunt originali, nu au făcut pionierat, nu au vechimea și (sperăm) nici tenacitatea multora dintre omologii lor din vechea Europă.
Dar prezintă un uriaș defect, un defect pe care toți ceilalți extremiști din Europa nu îl au, cel puțin nu în ceea ce ne privește direct pe noi: sunt “ai noștri”.
Iar faptul că sunt “ai noștri” se traduce nu prin romantismul nevoii de a lupta pentru ei, ci prin pragmatismul imperativului de a lupta împotriva lor.
Căci “ai noștri” fiind, înseamnă nimic mai puțin decât că dacă vor dobândi putere, pe plan european și pe plan național (România trece anul acesta prin întregul set de alegeri), ne vor face rău în primul rând nouă și abia apoi celorlalți convivi europeni.
Până vor deveni o amenințare la Paris, Berlin sau Varșovia, “ai noștri” AUR, Simion, Târziu, Șoșoacă&Friends vor fi amenințat deja stabilitatea și bunăstarea (atâta câtă este ea azi) de la București și Cluj, de la Iași, Constanța ori de la Giurgiu.
Pro-ruși, anti-democrație, degrabă siluitori ai statului de drept și ai bunului simt, extremiștii noștri vor otrăvi, în caz de relativ succes la urne, fiecare ochi de apă limpede care încă băltește în România.
Spre deosebire de omologii lor din Franța, din Germania, din Italia sau din Olanda, alegătorii din România nu își pot permite experimente atât de îndrăznețe pe propria piele. Experiențele noastre versus experiențele celorlalți sunt mult, mult prea diferite, mult, prea mult de traumatizante.
Spre deosebire de francezi, de germani, de italienii sau de olandezi, românii se află azi la numai treizeci și ceva de ani de apusul mizeriei comunist-ceaușiste de import rusesc și la numai douăzeci și ceva de ani de mizeriile post-ceaușismului de sorginte iliescianistă din anii ’90 și început de ani 2000.
Fundalul românesc este, așadar, atât de diferit de fundalul occidental, până și în ceea ce privește resorturile malformațiilor actuale ale extremismului și populismului ce bântuie Europa.
Votează fiecare cum vrea la europarlamentarele din 2024, iar asta tocmai grație faptului că, cu tot șchiopătatul de rigoare, în ultimele două decenii românii au reușit să nu aducă la putere echivalenți ai lui Simion, Târziu, Șoșoacă și nici structuri politice nihiliste de tipul AUR ori SOS România.
Dacă, însă, vom interpreta libertatea de care ne bucurăm în prezent în sensul că suntem liberi să ne batem singuri cuie în propriul copâșeu, desigur, putem vota în masă cu extremiștii și populiștii “noștri”. Fiți siguri, însă, că ei vor ști să profite din prima clipă de plăcinta pe care noi le-o vom pogorî, democratic, în farfurie.
Doar gândul că poate pune gura pe plăcinta asta i-a dat putere unui gurmand politic precum George Simion să amenințe cu greva foamei chiar înainte de alegeri.
În cazul lui, e greva foamei de putere. În cazul nostru, dacă vor fi suficienți naivi care să voteze extremismul și populismului de tip AUR ori Șoșoacă, putem vorbi de pe acum de foame în cele mai perverse forme ale ei: de la (iarăși) cea de păpică, la (iarăși) cea de libertate.
Gânduri bune, duminică, și mai ales multă, foarte multă minte!
E cazul ca Simion și AUR să mulțumească sorții pentru faptul că România nu e Rusia
