„Precaritatea în plină accentuare a logicii orbaniene devine elementul care se proiectează în cel mai înalt grad”, scriam la sfârșitul lui august, pornind de la un interviu în care premierul Ungariei lansa un apel disperat: „Să îl chemăm înapoi pe Trump! Aceasta este singura cale de ieșire”.
Joi, 14 decembrie, când cancelarul german și-a trimis omologul maghiar la o cafea, iar acesta din urmă a și executat „ordinul” deși se anunța cea mai importantă bătălie din războiul Moscovei cu Europa, bătălie în care Budapesta era proxy-ul de bază și de la care nu avea voie să fugă, precaritatea logicii orbaniene s-a deschis complet, lăsând la vedere tot puroiul, ca o intervenție chirurgicală după un malpraxis.
Decizia istorică de a deschide negocierile de aderare la UE cu Ucraina și Republica Moldova nu poate fi separată, așadar, de cedarea istorică a celui mai înverșunat troian din sânul Uniunii Europene, de care dispunea Rusia.
Deși are pe mână o țară atât de mică și atât de mediocră geopolitic, Viktor Orban reușise deja să facă atât de multe pentru Rusia lui Vladimir Putin încât părea că merită un loc de veci în zidul Kremlinului; acolo unde obișnuiesc să își înceapă călătoria spre lumea de apoi a smoalei eterne cei mai „virtuoși” promotori ai asupririi propriului popor și ai imperialismului rus.
Și totuși, joi 14 decembrie, Viktor Orban a comis o greșeală gravă care va fi aspru judecată la Kremlin. O greșeală atât de gravă, încât probabil va șterge, în ochii Moscovei, toate serviciile uriașe pe care liderul maghiar i le făcuse acesteia din urmă. O greșeală suficient de gravă încât să fie urmată de oarece răzbunări rusești.
De la vasalii săi, oficiali și neoficiali, Rusia nu s-a mulțumit niciodată cu foarte multul dacă mizele sale erau de ordinul absolutului.
În cazul de față, chiar exista o miză absolută a Moscovei – blocarea cu orice preț a intrării Ucrainei în UE și în NATO. Pentru asta, Putin a declanșat războiul hibrid în 2014, din Donbas, a anexat hibrid Crimeea, în același an, și a început războiul total din Ucraina, în 2022.
Putin a făcut acești pași extrem de riscanți perfect indiferent la prețul pe care aveau să îl plătească Rusia și rușii. Prin urmare, este plauzibil să credem că dictatorului rus îi era încă și mai indiferent ce preț ar fi avut de plătit Ungaria, ungurii și Viktor Orban însuși dacă acesta din urmă ar fi mers până la capăt, în cadrul UE, cu amenințările de a bloca deschiderea procesului de aderare a Ucrainei.
Probabil că Putin se simte acum umilit de lașitatea piticului vasal budapestan. Dar mai presus de asta, probabil că dictatorul absolut se simte trădat ireversibil de autocratul ezitant. Și foarte probabil, pe Putin îl paște o cădere nervoasă de zile mari, dat fiind faptul că dezertarea lui Orban l-a lăsat cu infinit mai puține soluții de ieșire din fundătura în care se află. Militar, lucrurile arătau deja dezastruos pentru Rusia. Politic, începând cu 14 decembrie, situația este chiar mai șocant de proastă.
După gestul de joi, făcut pe deasupra în plină campanie electorală în Rusia, Viktor Orban are toate motivele să devină atât de neliniștit în raport cu Rusia pe care o servise la modul absurd cum nu se simțise probabil niciodată în raport cu partenerii europeni pe care îi sabotase atât de sălbatic.
Problema lui Putin, în ceea ce îl privește pe Orban, este că Ungaria, a cărei formă economică este dramatic de precară, depinde fundamental de UE. Nu întâmplător, fuga premierului ungar a survenit la scurt timp după deblocarea de către UE a 10 miliarde de euro și cine știe ce alte variabile adiționale au jucat rolul lor. Și nici administrația de la Washington nu a stat în ultimele luni cu mâinile în sân – aspect semnalat la un moment dat inclusiv AICI.
Problema lui Orban, în raport cu Putin, a fost mereu aceea că trebuie să presteze concret în baza unor promisiuni rusești subterane relativ la care nu are siguranța că se vor și împlini. Nu știm cu exactitate care sunt promisiunile ce tor curgeau dinspre Moscova spre Budapesta, dar nu mare ar fi mirarea ca ele să se alinieze inclusiv așteptărilor revizioniste pe care Guvernul Orban abia le mai maschează.
În orice caz, pe relația asta specială dintre Ungaria și Rusia, pare că există un pronunțat strat de separație între dividendele actualizate ale regimului Orban și dividendele potențiale ale electoratului său.
Mai precis spus: din relația de vasalitate a Ungariei cu Rusia, Orban și camarila sa fac încă de azi bani și obțin influență, deci capitalizează în prezent și, vorba poetului, „pot să atingă și să urle: este”. Dar pentru ungurii de rând, în speță pentru cei încă tributari revizionismului cultivat chiar de Orban, capitalizarea rămâne încă una potențială, e încă incertă și proiectată într-un viitor incert.
Cât timp Rusia nu dă semne de victorie pe frontul militar din Ucraina, ungurilor Orban nu are ce beneficii concrete să le prezinte. Iar acum, odată cu teribila înfrângere politică a Rusiei pe frontul de la Bruxelles, via Orban, pentru ungurii de rând care credeau în geopolitica mesianică a premierului lor totul devine încă și mai îndepărtat.
După joi, 14 decembrie, pe lângă dificultăți în accentuare pe plan intern, pe Viktor Orban îl așteaptă și greutăți de care s-ar fi lipsit bucuros în plan extern. Rămân valabile cele simțite deja dinspre UE și SUA, dar nenorocirea cea mare este că lor li se vor adăuga unele noi, dinspre extrem de frustrata și răzbunătoarea Moscovă.
