Xi Jinping este la Moscova, dornic să ia pulsul unui aliat mai mult mort decât viu, de care are nevoie în perspectivă mai mult decât în prezent, dar cu care timpul nu mai are răbdare.
În ciuda mesajului oficial al Beijingului, cum că liderul comunist a plecat într-un voiaj de pace, pe fundalul războiului ruso-ucrainean, este limpede că vizita lui Xi Jinping este mai degrabă despre China și ambițiile ei exagerate în raport cu lumea, despre China și ambițiile sale nerealist de belicoase în raport cu Taiwan.
Putin și Zelenski, Rusia și Ucraina reprezintă, pentru autocratul chinez, o escală nedorită, dar necesară și tocmai pentru că lucrurile par mai curând să stea așa, iar nu altfel devine și mai interesant care va fi deznodământul, care vor fi ecourile.
Însă până se va cristaliza concluzia, este deja de semnalat climatul de la fața locului în care se produce „pogorârea” Mesiei de la Beijing în capitala Moscova.
Sunt deja semnificative două aspecte esențiale: „dansul” lui Putin și mugurii scindării regimului său.
1. Pare că Kremlinul a pus în scenă un adevărat dans ritualic de împerechere, executat de Putin, pentru a-l seduce pe omologul Xi.
- Putin s-a dus în Crimeea tot mai vulnerabilă în fața armatei Ucrainei și s-a strecurat la Mariupol, la ceas de seară, ca și cum statutul de urmărit internațional l-a dotat deja cu instinctele de „bun simț” ale fugarului. Dictatorul moscovit a vrut probabil să inducă în mintea omologului său asiatic faptul că e vigilent și la butoane, că a cucerit și stăpânește, că, în ciuda neputinței evidente, trupele sale au situația sub control.
- Aici, ar fi de menționat inclusiv episodul dronei americane aruncate chiar zilele trecute în Marea Neagră de Suhoiurile rusești. Nu e exclus ca acea manevră bruscă, riscantă și aparent de neînțeles, făcută de ruși, să fi avut ca resorturi și un mesaj mai degrabă adresat Beijingului decât Washingtonului: (încă) nu suntem morți, nici pitici și nici fricoși, ci o super-putere care în continuare își măsoară forțele cu vulturii americani, iar nu cu porumbeii ucraineni; suntem suficient de îndrăzneți și avem cu ce în caz că veți avea nevoie și voi de noi, în războiul vostru din viitor, așa cum avem noi nevoie de voi în războiul nostru din prezent; oricât ați fi tentați să stați relativ pe margine și să nu intrați decisiv cu ajutorul vostru militar în beneficiul nostru, de fapt suntem gata să vă forțăm să alegeți în mod clar tabăra, escaladând până la paroxism conflictul.
Rămâne de văzut dacă acest amestec de mesaje defensive (de justificare și auto-validare) și ofensive (de ridicare a mizei până ea va aduce dramatic atingere poziției chineze) va impresiona până la urmă Beijingul.
Pentru China, orice pas în direcția vizată de Rusia ar implica o ieșire riscantă și costisitoare din zona de confort economic și geopolitic, fără a-i fi încă suficient de limpede în ce măsură rușii sunt capabili, dar și dispuși să compenseze gestul cu o plasă rezonabilă de siguranță.
2. Iar aici, în acest ultim punct, legat de ceea ce pot oferi rușii pentru a-i face pe chinezi să simtă că merită efortul, intervine al doilea aspect esențial din fundalul pe care e proiectată vizita lui Xi Jinping la Moscova: mugurii scindării regimului Putin.
Probabil că după un an și o lună de război în Ucraina, percepția conducerii chineze despre capacitatea militară a Rusiei și sănătatea politică a regimului de la Kremlin a cunoscut corecții suficient de ample pentru a dezumfla așteptările uriașe pe care poate că le-a avut.
În ceea ce privește capacitatea armatei ruse, ofensiva ucraineană de primăvară probabil va cataliza noi corecții delicate și va genera semne și mai mari de întrebare. Dar până atunci, mai e puțin de așteptat.
Însă nici dimensiunea sănătății politice a regimului Putin nu este altfel decât una cheie, mai ales pentru un Beijing al cărui lider actual seamănă atât de bine cu omologul său de la Moscova.
Or, dincolo de episoadele gri care s-au manifestat în rândul elitei ruse, cel puțin începând din iarnă, există un element care, neîndoielnic, îngrijorează anturajul lui Xi: „factorul Prigojin”.
În zilele care au precedat aterizarea liderului chinez în capitala rusă, Prigojin a produs trei cutremure tulburătoare, din perspectiva asigurării unei atmosfere a unității de monolit, cum este vorba în limbajul de lemn obișnuit al spațiului ex-sovietic și comunist chinez.
- A acuzat vectori înalți de decizie de la Moscova, fără să formuleze explicit, dar fiind totuși elocvent de sugestiv, că ar fi atentat tocmai la viața pe când se afla în avion.
- La scurtă vreme după, alături de aparatul său privat de propagandă, Prigojin a făcut un scandal monstru legat de înhumarea, cu public, a unor mercenari Wagner într-un cimitir de lângă un oraș-stațiune. Reprezentanții săi au intrat în conflict deschis cu autoritățile locale, el însuși a inflamat spiritele până la Duma de Stat, iar alți subalterni i-au amenințat cu moartea pe lideri ai autorităților locale. Finalul a fost chiar mai devastator: cu maxim dispreț, oligarhul a încălcat interdicția de înhumare și și-a coborât „orcile” în groapă. Totul a fost făcut public, totul a putut fi studiat de anturajul lui Xi chiar și numai folosind surse deschise, nemaivorbind de ce alte detalii se poate să fi pescuit între timp serviciile de informații chineze, pe această temă.
- În fine, a existat și un „recital” al păcătosului care adevăr grăiește: luni, adică tocmai în prima zi a vizitei lui Xi Jinping, Evgheni Prigojin a reluat tema sabotării trupelor Wagner de către conducerea armatei ruse. Și nu s-a mulțumit cu atât, ci a adăugat o propoziție simplă, dar cu ecouri complexe: „Deocamdată, perspectivele sunt sumbre„.
Acum, e drept că nu putem ști cu precizie ce și cum gândește Xi Jinping și poate că omul e chiar mult mai indulgent decât ni-l putem imagina prin prisma celor aflate despre el în deceniul și ceva decât e dictator.
Însă un lucru e cert: în contextul unei astfel de vizite, e foarte probabil ca, măcar de dragul aparențelor și al protocolului, Beijingul să fi avut pretenția ca partea rusă să asigure un minimum de „normalitate”.
Ieșirile lui Prigojin, cel puțin, au accidentat nepermis fațada vizitei lui Xi și, cu siguranță, sunt de natură să complice prealabilul dans ritualic de împerechere executat de Putin în fața omologului său.
O decizie a Chinei de a sprijini decisiv Rusia în războiul din Ucraina ar presupune oricum riscuri masive pe care, până acum cel puțin, e limpede că Beijingul a fost reticent în a și le asuma.
Dar nu face decât să descurajeze simțul chinezesc al aventurii faptul că regimul de la Kremlin se confruntă cu așa o hemoragie de autoritate, precum cea ilustrată de falia de neacoperit dintre Prigojin și armată, și de pofta de nestăpânit a oligarhul Wagner de a o mediatiza sistematic, cu accente tot mai ucigătoare și chiar în contexte bilaterale dintre cele mai sensibile.
Evgheni Prigojin nu este oricine, iar chinezii sunt ultimii care să poată fi suspectați că nu înțeleg acest lucru.
Oligarhul care azi e expresia vie a scindării regimului moscovit e tocmai cel în care dictatorul paranoic avusese încredere chiar și când înfuleca din farfurie (până să se profileze drept comandat de oști la Bahmut, Prigojin fusese mai cunoscut sub porecla de „bucătarul lui Putin”; se știe, dictatorii sunt celebri pentru standardele draconice pe care trebuie să le îndeplinească bucătarul menajera și doctorul).
Apoi, același Prigojin e cel care a asigurat „boots on the ground” rusești în Siria, dar și în multe țări din Africa, prin intermediul Wagner regimul Putin extinzându-și influența și prelungindu-și ghioaga în cele mai variate locuri, în cele mai camuflate moduri.
Președintele Chinei știe prea bine toate astea și e greu de crezut că i-a picat bine atmosfera pe care a găsit-o la Moscova.
La fel cum greu de crezut este și faptul că va putea trece peste asta chiar și cu un Putin mutând la bară dansul ritualic personal la care s-a dedat în zilele premergătoare marii vizite de stat.
De ochii lumii (de la Beijing), Putin ar putea fi tentat să accelereze scoaterea din joc a șefului Wagner.
Desigur, poate face asta, dar este și riscant. Desigur, nu va salva în mod semnificativ situația, dar ar putea spera că salvează, măcar post-scriptum, oarece aparențe. Desigur, e greu de crezut că așa ceva ar fi și suficient pentru „prietenii” chinezi.
