Horia-Roman Patapievici, autorul celebrului eseu ”Omul recent” (Remarks on the Recentness in Man), publicat de Humanitas în 2001, a publicat în urmă cu câteva zile, pe Ziare.com, un ultim text politic, ”pentru ca nu s-a putut abține” – după cum avea să mărturisească ulterior. Textul de mai jos este analiza intelectualului supraviețuitor al socialismului românesc care acum privește cu nedisimulată tristețe la nașterea socialismului american.
”Acum doi ani, un foarte influent specialist în drept constituțional de la Harvard Law School, Mark Tushnet, declara public:
„Războiul cultural s-a terminat; ei au pierdut, noi am câștigat […] Linia dură fată de învinși („ai pierdut, acceptă-ți înfrângerea”) e mai bună decât îngăduința – să nu uităm că ei au susținut și continuă să susțină idei pe care noi, liberalii, le considerăm ca fiind lipsite de orice îndreptățire. Cum știți, după Războiul Civil, încercarea de a fi drăguți cu invinsii nu a dat rezultate. În schimb linia dură a funcționat bine în Germania și Japonia după 1945. Trebuie să remarc că activiștii LGBT au adoptat linia dură, în timp ce universitarii liberali înclină spre îngăduință. Dar această îngăduință avea sens numai după o victorie parțială, când încă eram angajați în luptă, iar linia dură nu ne-ar fi servit deoarece i-ar fi îndârjit și mai mult. Însă azi nu mai e cazul: războiul s-a terminat, iar noi am învins.”
Ca să înțelegem cat de influent este Mark Tushnet, trebuie să știm că în 2016 a fost listat între cei zece cei mai citați specialiști în drept; iar ca să ne facem o idee cu privire la conținutul ideologic al științei sale e suficient că citez dintr-un articol de specialitate din 1981 în care aclamatul profesor american declara că, între mai multe interpretări constituționale posibile, de preferat este întotdeauna cea care poate contribui cel mai mult la cauza socialismului.
În 22 mai, deci cu patru zile înaintea izbucnirii actualului val insurecțional, un critic de film american care ține cronica de specialitate la Național Review, Armond White, nota cu resemnare într-un articol:
„Pare aproape de necrezut că am ajuns să trăim într-o epocă în care mass media complotează alături de o anumită orientare politică pentru a controla gândirea și comportamentul -inclusiv imaginația-, și o face cu o asemenea eficacitate încât până și artele lucrează împotriva noastră.”
Cele două citate, am impresia, ilustrează ce se întâmplă azi în America.
Specialistul în drept, un cetățean american care potrivit vulgatei rasiste azi în vigoare este un alb beneficiar al „privilegiului de a fi alb” (și care, deci, dacă ar fi consecvent, ar trebui să renunțe public la „privilegiul alb”), constată cu satisfacție victoria totală a progresiștilor asupra conservatorilor în războiul cultural care a schimbat chipul universității americane în ultimii treizeci de ani. Ceea ce cerea constituționalistul de la Harvard interesat de triumful socialismului în America era ca invinsilor să li se aplice tratamentul pe care Aliații, după război, l-au aplicat naziștilor și japonezilor imperiali. Pentru acest liberal de școală nouă, politica liberală constă în tratarea adversarilor drept naziști și înlăturarea lor prin denazificare.
Mark Tushnet, am impresia, exprimă starea de spirit a multor universitari „liberali” (pun ghilimele, deoarece în America cuvântul liberal a ajuns să desemneze opțiunile politice de stânga sau uneori chiar de extremă stângă, atitudinea liberală clasică, europeană, fiind relativ și numai parțial acoperită acolo de cuvântul „conservator”). Acești oameni, cu aceste opinii extreme, domină universitatea americană de azi într-un procent care variază, la diferite facultăți, între 10 la 1 și 15 la 1. Așa arată America războiului cultural câștigat de radicalii de stânga.
Succesul ideilor socialiste între tinerii educați de azi, care îl aclamă pe Bernie Sanders și sunt atrași de votul radical, se explică prin faptul că universitatea americană a devenit de decenii covârșitor progresistă. Limbajul și ideile stângii au ajuns treptat să fie atât limbajul și ideile presei progresiste (care domină autoritar toată presa mainstream din America), cat și limbajul și ideile politicienilor progresiști, care azi nu se mai separă de radicalism cum ar fi făcut-o o generație mai devreme, deoarece în lumina noului progresism multora radicalismul nu le mai apare ca fiind ceva extrem, ci ceva cumva dezirabil, ca o formă de integritate morală ori de grijă mai mare fată de justiția socială. În America de azi, radicalismul înseamnă să adopți credința că „omul alb este cancerul planetei”, că socialismul e bun iar capitalismul rău, că America e „sistemic rasistă” și că toată cultura ei -cultura barbatului alb, heterosexual și creștin- trebuie schimbată din temelii (începând cu statuile, care trebuie dărâmate, și cu operele de artă care nu sunt pe linie, care trebuie eliminate din grile, programe, biblioteci), că identitatea sexuală e politică iar diferența sexuală e binele comun, că orice idee și orice dispută de idei trebuie supusă vigilenței ideologice e a corectitudinii politice; în fine, înseamnă să crezi că tot ce nu e progresist e reacționar, iar cu reacționarii, ca și cu fasciștii, nu se stă de vorbă, deoarece e spre folosul progresului moral al societății ca acestora să li se suprime complet posibilitatea de a se exprima. În linii mari, cam așa arată politica în campusurile universitare progresiste.
Criticul de film, un cetățean american pe care vulgata rasistă adoptată azi de toți progresiștii americani ne invită să îl identificăm ca „negru” și victimă a „rasismului sistemic”, Armond White, constată cu o stupefacție întristată că lumea s-a înregimentat ideologic și că vulgata acestei ideologii are vocația să ne controleze, prin alianța presei cu politica, gândirea și comportamentele, iar prin alianța ei cu lumea filmului, reușește să ne țină sub control și imaginația. În fond, ceea ce consemnează cu tristețe criticul negru de film în 2020 este ceea ce constată cu satisfacție doi ani mai devreme specialistul alb în drept constituțional: triumful unei agende ideologice radicale, impuse unei însemnate părți din opinia publică ca fiind moralmente lipsită de alternativă și fiind practic făcută să fie fără alternativă prin controlul exercitat asupra conștiințelor de corectitudinea politică.
Fiind anterioare omorârii lui George Floyd, un cetățean american de culoare, de către un polițist alb, un cetățean american lipsit de culoare, situația pe care cele două citate o zugrăvesc nu are legătură cu emoția produsă de această nenorocire. Părerea mea este că această emoție s-a articulat pe o situație puternic inflamată ideologic care, independent de inadmisibila agresiune polițienească, era deja acolo. Ea, această situație de inflamare ideologică, a putut fi descrisă de un adept al ei ca un război ideologic salutar, iar de un observator non-militant ca o înregimentare ideologică îngrijorătoare. În mentalul colectiv, insurecția de azi din America este sprijinită de câștigarea de către progresiști a războiului cultural de ieri. Aceștia vor fi înclinați de progresismul lor să sprijine distrugerile și intransigența demonstranților nu neapărat pentru că ar fi de acord cu violența, ci pentru că le împărtășesc premisele ideologice, care, ele, sunt revoluționare și presupun răsturnarea Americii cu josul în sus.
Ce se întâmplă cu America acum se petrece cu ea de ani buni și nu e deloc de bine. Prin urmare, abuzul criminal împotriva lui Floyd nu mi se pare a fi cauza exploziei insurecționale de azi, este doar pretextul, ocazia, cum ne atrăgea atenția Nicolae Balcescu, când afirma că Revoluția Europeană a fost ocazia și nu cauza Revoluției Romane. Cat despre cauza insurecției americane, ea este câștigarea războiului cultural de către progresiști.
Sursa: ziare.com
