Canada există doar datorită Statelor Unite ale Americii, iar Europa se scufundă, a ajuns de nerecunoscut, merge într-o direcție greșită, riscă să moară civilizațional, iar dacă nu ar fi fost SUA, până acum europenii at fi vorbit germana.
Cam acesta e spectrul în care Donald Trump și administrația sa se raportează la cei doi parteneri-cheie ai țării sale, parteneri vitali chiar pentru securitatea, creșterea economică și bunăstarea SUA.
Trump și-a făcut deja un obicei din a ridiculiza cele două mari “puteri medii” – Davos a fost doar un alt episod dintr-un film lung – dar prin însuși acest gest liderul de la Washington nu face decât să se afunde personal tocmai în ridicol: o dată, întrucât, pentru a-și susține ideea, recurge la cele mai rudimentare minciuni și exagerări, toate ușor demontabile; a doua oară, întrucât atunci când se exprimă are o argumentație dezlânată și de un suspect infantilism; iar a treia oară, întrucât după fiecare asemenea episod de critică absurdă la adresa Europei și Canadei, Donald Trump ajunge invariabil în situația de a-și înghiți propriile cuvintele – desigur, încercând mereu s-o facă discret, dar nereușind niciodată s-o facă fără a fi observat.
Ridicolul de situație pe care Trump îl creează atunci când ridiculizează Europa și Canada devine și mai pronunțat odată ce pui una lângă alta otrava trumpistă rezervată partenerilor strategici ai SUA, respectiv dulcegăriile și bezelele rezervate de către același Trump inamicului strategic al țării sale, Rusia, și dictatorului torționar și criminal, recunoscut internațional ca atare, Vladimir Putin.
Tiran cu prietenii, cârpă cu dușmanul, încordat cu liberalii, flasc cu autocrații – acesta e președintele de azi al Statelor Unite.
Nu este, de altfel, o întâmplare nici faptul că, pe plan intern, administrația Trump a ajuns, după doar un an de mandat, în situația de a produce victime în lanț tot în rândul inocenților, de data asta nu doar prin vociferări vecine cu isteria, ci prin trăgaciul descreieratei mașinării ICE.
Și totuși, acest președinte spurcat la gură și dezorientat în faptă pare pe zi ce trece mai încercuit, deopotrivă de către cei pe care îi ocrotește (Rusia și Putin), de către cei de care se ferește (China și Xi), de către cei pe care, obsesiv, îi umilește (Europa și Canada).
Rusia și Putin îi exploatează slăbiciunile de ieri și azi, numitul Donald Trump fiind o variabilă explorată KGB-istic încă din tinerețea-i afaceristă, respectiv intens exploatată, pe aceeași schemă, și mai nou, la bătrânețea-i prezidențială. Cu un zel stahanovist, în timp ce Washingtonul lui Trump menajează și chiar promovează interesele Moscovei lui Putin – pe Ucraina -, Moscova lui Putin sabotează absolut toate eforturile de pace făcute de Washingtonul numitului Trump.
China lui Xi îi exploatează lui Trump teama atavică de reacțiile bursiere și soarta exporturilor din regiuni-matcă pentru baza sa electorală.
Ca atare, partida de șah, cu tarife, începutută de Washington contra Chinei, a fost deturnată în stil mare de Beijing, o capitală ai cărei conducători au înțeles perfect că slăbiciunile liderului american le-au deschis fereastra de oportunități chiar neașteptat larg: nu limitată doar la ceea ce ține de aspectul economic și ecomercial al relației bilaterale, ci și expandată la chestiunea Taiwan (vom vedea probabil primele semne concrete undeva prin primăvară, dacă întâlnirea Trump-Xi va avea loc.
În fine, Europa și Canada au inaugurat noul an 2026 trăgând în sfârșit linie: conservând linia politică strategică – aceea că America încă trebuie păstrată aproape -, dar actualizând abordarea aceasta istorică prin identificarea unui inamic în Donald Trump și, pe cale de consecință, prin lărgirea orizontului relațional departe de coastele SUA.
Este simptomatic faptul că, în timp ce Trump constrânge prin tarife, UE ripostează prin imunizarea ei împotriva acestei molimi.
Cum ?
A accelerat în câteva săptămâni negocieri care avansaseră la foc mic vreme de un sfert de secol (cazul acordului cu Mercosur) și a abordat India (ea însăși cointeresată tocmai din cauza ostilităților manifeste ale lui Trump) în așa fel încât premierul Narendra Modi i-a întins Bruxelles-ului covorul roșu și a pregătit documentele pentru semnarea a ceea ce Ursula von der Leyen a numit “mama tuturor acordurilor“.
La rându-i, Canada tocmai s-a pus și mai pronunțat la dispoziția Europei, din punct de vedere al cooperării comerciale, politice și de securitate, și și-a dezghețat în mod spectaculos relația cu China, o relație vreme de un deceniu congelată de Ottawa, în virtutea politicii loiale față de Washington, pe care o avusese în raport cu Beijingul.
Canada a dezghețat relația cu China nu oricum, ci prin parteneriat strategic. Și a durut la Washington nu puțin, din moment ce Trump a amenințat administrația Carney cu tarife de 100% (improbabile, căci imposibile).
Prin discursul otrăvitor față de Europa și Canada, pe care îl are ori câte ori îi pică bine, prin împăunarea primitivă la adresa Chinei, însă fără a și avea toate cărțile în mână pentru treaba asta, ca și prin menajarea și promovarea intereselor Rusiei în Ucraina (un afront strategic în plus la adresa Europei, a Canadei și a lumii libere), Donald Trump a cultivat insistent impresia că este unic în lume.
În realitate, iar realitatea este adesea mai dură decât visul, Donald Trump a sfârșit prin a fi unic – doar dacă prin asta se înțelege faptul de a fi singur și doar dacă prin asta se mai înțelege și faptul de a fi încercuit.
Nimic nu îi mai iese lui Trump pe plan internațional, iar de aici încolo s-au cristalizat premise de natură să facă astfel încât nimic să nu-i mai iasă nici pe plan intern.
Încet, dar sigur, lui Donald Trump nu-i mai rămâne decât să se dea în spectacol, dar să plătească din propriul buzunar toate biletele pentru ocuparea scaunelor din sală.
În jurul său, viața continuă – intens, dar în cu totul alte teatre.
