Un senator francez a spus-o cel mai bine: America nu trebuia să fie doar un alt agresor
Pentru anglofoni, așa cum sunt majoritatea cititorilor de aici, poate părea uneori că un lucru spus în altă limbă parcă nici nu a fost spus deloc. De aceea, simt că am datoria să atrag atenția asupra cuvintelor lui Claude Malhuret, un senator francez care a oferit recent cea mai lucidă critică a versiunii Trump 2.0. Presupunând că ați ratat acest discurs, trebuie neapărat să-l ascultați.
„Donald Trump este un trădător”, a declarat fostul primar al orașului Vichy. „Un trădător al Ucrainei, un trădător al democrației și un trădător al însăși alianțelor care au menținut stabilitatea lumii timp de 75 de ani… Washingtonul arată acum precum curtea lui Nero, cu un împărat incendiator, curteni supuși și un bufon pe ketamină, responsabil de epurarea funcționarilor publici. Aceasta este o tragedie pentru lumea liberă, dar, în primul rând, este o tragedie pentru Statele Unite”.
„Mesajul lui Trump este că nu are rost să-i fii aliat: nu te va apăra, îți va impune tarife mai mari decât dușmanilor săi și îți va amenința teritoriul, susținând în același timp dictaturile care te invadează”, a continuat el.
„Niciun președinte al Statelor Unite nu s-a predat vreodată inamicului și nici nu a susținut un agresor împotriva unui aliat al SUA. Niciunul nu a călcat atât de tare în picioare Constituția americană, nu a emis atât de multe decrete ilegale… nu a demis atâția oficiali de rang înalt din armată și nu a slăbit toate mecanismele de control și echilibru. Într-o lună, Trump a făcut mai mult rău Americii decât în toți cei patru ani ai președinției sale anterioare”.
Trebuie să mă credeți: aceasta este opinia generală în Europa. Mulți americani nu-l plac pe Trump, dar cred că adversarii săi principali nu înțeleg pe deplin profunzimea disperării resimțite de c[tre europeni. Într-un fel, acest lucru este liniștitor, deoarece durerea lor față de ceea ce se distruge trădează o apreciere față de ceea ce a fost: au crezut în povestea excepționalismului american.
La fel am crezut și eu. Și cred că am avut motive întemeiate.
Timp de decenii, Statele Unite au fost diferite. Nu au fost doar cea mai puternică țară din lume, ci pilonul sistemului internațional construit după Al Doilea Război Mondial. Ordinea mondială condusă de americani a fost departe de a fi perfectă, iar SUA uneori se poate că SUA au acționa ipocrit, dar sistemul avea un țel: să descurajeze expansionismul teritorial, să promoveze stabilitatea și să susțină un set de reguli care împiedicau competiția între marile puteri să degenereze în haos.
Președintele Trump se îndepărtează de acest model, considerându-l, evident, ca fiind ceva pentru perdanți și naivi. Viziunea sa nu este cea a Americii în calitate de gardian al normelor internaționale, ci de forță egoistă, dispusă să-și șantajeze aliații, să impună tarife prietenilor și chiar să le amenințe suveranitatea. Aceasta este o ruptură totală cu consensul postbelic, disprețuind „expertiza” și fiind indiferentă la critici.
Nicăieri acest lucru nu este mai evident ca în modul în care îi tratează pe cei mai apropiați parteneri. Administrația sa a purtat războaie comerciale împotriva aliaților, folosind securitatea națională ca o scuză fragilă pentru a impune tarife bunurilor canadiene și europene. A vehiculat ideea de a confisca Groenlanda de la Danemarca, a pus la îndoială motivele pentru care SUA au renunțat la Canalul Panama și a recurs la coerciție economică deschisă împotriva Mexicului.
Poate că cel mai mare strigător la cer este modul în care Trump îl tratează pe vecinul nostru prietenos din nord, cu care împărtășim ligi majore de baseball și hochei, ca și multe altele. Săptămâna aceasta, când a fost confruntat pe Fox în legătură cu durul său atac tarifar asupra Canadei, el a răspuns: „Iată care e problema mea cu Canada… Canada a fost menită să fie al 51-lea stat… Nu avem nevoie de mașinile lor. Nu avem nevoie de cheresteaua lor… Nu avem nevoie de energia lor. Nu avem nevoie de nimic”.
Cuvintele au valoare până și în epoca Trump, așa că este important să deconstruim aceste absurdități.
Canada nu a fost niciodată destinată să facă parte din Statele Unite, ea alegând o altă cale după Revoluția Americană. Războiul din 1812 i-a cimentat independența, iar de atunci și-a clădit propriile instituții și propria economie. De fapt, Canada este cea mai mare piață de export a Statelor Unite, susținând afacerile și locurile de muncă americane. Afirmația că SUA nu au nevoie de bunurile canadiene este falsă. Industria auto din America de Nord este profund integrată, iar producătorii americani de automobile depind de piesele fabricate în Canada. De asemenea, SUA se bazează pe Canada pentru peste 80% din importurile sale de cherestea de esență moale, iar fără aceasta, prețurile locuințelor ar crește vertiginos. Canada este, de asemenea, cel mai mare furnizor extern de energie al Americii, reprezentând peste jumătate din importurile de țiței ale SUA și aproape toate importurile de energie electrică din străinătate.
Mai mult, deficitele comerciale nu sunt inerent rele, nu măsoară puterea economică și reflectă realitățile financiare mai degrabă decât un comerț incorect. Țări cu surplusuri, precum China și Germania, reinvestesc în SUA cumpărând acțiuni, imobiliare și obligațiuni guvernamentale. Eliminarea deficitului ar putea slăbi creșterea economică prin reducerea acestor investiții și creșterea ratelor dobânzilor. De fapt, deficitele comerciale semnalează adesea forța: o țară bogată, cu o monedă puternică și o cerere mare din partea consumatorilor, va importa în mod natural mai mult. Multe dintre țările cu surplusuri suprimă salariile și consumul — un model care cu greu poate fi urmat.
Mai mult, cea mai rapidă modalitate de a reduce deficitele comerciale este să slăbești dolarul, făcând exporturile SUA mai atractive și importurile mai scumpe; prețul acestui lucru va fi plătit de consumatorii americani prin creșterea prețurilor la tot, de la exporturi pure până la produse interne cu componente străine — ceea ce include… majoritatea lucrurilor de mare valoare economică.
Oricum ar fi, mesajul înțeles în întreaga lume — atât în privința nebuniei tarifare, cât și a apetitului teritorial — este că, în noua eră, alianțele cu SUA nu se bazează pe valori comune sau pe apărare reciprocă, ci pe supunere. Tragedia este că neîncrederea pe care o generează acest lucru va dura mai mult decât mandatul lui Trump. Un viitor lider mai puțin belicos va avea dificultăți în a repara prejudiciile — prejudicii economice și de reputație care vor afecta America ani la rând.
Ideea că națiunile mai puternice nu ar trebui să ocupe (sau să extorcheze) teritorii de la cele mai slabe a fost un principiu fundamental al ordinii mondiale la construirea și modelarea căreia a contribuit America. A stat la baza formării Națiunilor Unite, a constituit fundamentul legal al strategiei NATO de descurajare și a reprezentat justificarea morală a opoziției Statelor Unite față de invazia Rusiei în Ucraina.
Însă Trump a respins în mod explicit această idee. În 2019, când Danemarca a refuzat să ia în considerare vânzarea Groenlandei, el a reacționat copilărește, atacând-o pe prim-ministra daneză și numind-o „răutăcioasă”. Când, ulterior, s-a sugerat că Statele Unite ar putea pur și simplu să ia Groenlanda dacă Danemarca refuză să coopereze, administrația sa nu a respins această idee — permițându-i să circule.
Un impuls similar a apărut și în cazul Panama. Trump și aliații săi au început să se întrebe de ce Statele Unite au renunțat la un moment dat la controlul asupra canalului, numind acest lucru o greșeală istorică. La început, astfel de declarații au părut doar exagerări de campanie. Dar, mai recent, voci din cercul său au sugerat că, dacă Panama nu se aliniază cerințelor economice ale SUA, s-ar putea lua măsuri mai dure. Limbajul este în mod deliberat vag, dar implicațiile sunt clare: Trump nu vede suveranitatea ca pe un principiu inviolabil, ci ca pe o monedă de schimb.
De-a lungul unei mari părți a istoriei sale moderne, Statele Unite și-au justificat puterea vastă susținând că acționează diferit față de imperiile tradiționale. Spre deosebire de puterile coloniale din secolul al XIX-lea, America s-a poziționat ca o forță care susține principii, nu doar interese naționale brute. Desigur, acest lucru a fost întotdeauna mai mult un ideal decât o realitate perfectă. Dar idealurile modelează percepțiile globale, oferă legitimitate puterii și consolidează stabilitatea sistemului. America lui Trump este, în schimb, doar o altă țară mare care își impune voința, indiferentă la consecințele pe termen lung. Ideea că Statele Unite reprezintă ceva mai mare decât ele însele a fost abandonată în favoarea relațiilor internaționale văzute ca o luptă de sumă zero.
Această schimbare nu doar că înstrăinează aliații, ci și accelerează instabilitatea globală. Dacă Statele Unite nu mai susțin ideea că suveranitatea trebuie respectată, de ce ar face-o altcineva? Dacă America își tratează prietenii ca pe niște rivali, ce stimulent mai au aceste țări să stea alături de SUA în vremuri de criză? Dacă America nu se mai diferențiază de puterile agresive, nu poate conduce credibil o coaliție împotriva acestora.
Este revelator faptul că unele dintre cele mai dure avertismente despre această transformare vin din afara Statelor Unite. La începutul acestei luni, senatorul francez Claude Malhuret a ținut un discurs în care l-a descris pe Trump ca pe un lider care „a făcut mai mult rău Americii într-o lună decât în patru ani” din mandatul său anterior. El a susținut că lumea liberă trebuie să se pregătească pentru o Americă nu doar nesigură, ci ostilă sistemului pe care odinioară l-a apărat.
„Donald Trump este un trădător”, a declarat el. „Un trădător al Ucrainei, un trădător al democrației și un trădător al alianțelor care au menținut stabilitatea lumii timp de 75 de ani”.
Sunt, fără îndoială, cuvinte dure, dar Malhuret are dreptate să fie alarmat.
Thomas Hobbes, scriind în secolul al XVII-lea, în timpul haosului războiului civil englez, a văzut o lume în care forța făcea dreptul — o stare naturală brutală în care viața era „urâtă, brutală și scurtă”. De atunci, progresul societății noastre a fost o încercare de a scăpa din acest ciclu, de a construi sisteme bazate pe legi, nu pe forță, pe cooperare, nu pe cucerire. Am numit-o civilizație occidentală, un proiect care a culminat cu ordinea postbelică la crearea căreia a contribuit America – una care a căutat să țină sub control puterea brută prin reguli, alianțe și valori comune.
Asta este ceea ce distruge Trump.
