La începutul lunii mai, ambasadorul Rusiei în Germania a organizat o petrecere pentru a onora victoria sovietică în cel de-al doilea război mondial. Printre oaspeții de la ambasadă, un colos din epoca lui Stalin care ocupă mai mult teritoriu german decât clădirea parlamentului, situată în apropiere, s-au numărat o mulțime de demnitari. Ultimul șef al Germaniei de Est comuniste, Egon Krenz, acum în vârstă de 86 de ani, s-a amestecat, sub candelabrele de acolo, cu Gerhard Schröder, cancelarul Germaniei unite din 1998 până în 2005 (și, mai recent, lobbyist al firmelor energetice rusești). Tino Chrupalla, co-liderul partidului de extrema-dreaptă Alternativa pentru Germania (AfD), a purtat o cravată în culorile Federației Ruse.
Evenimentul a câștigat un pic de dispreț în presa germană, dar puțină altă atenție. La 17 luni de la războiul Rusiei împotriva Ucrainei, opinia publică de aici, ca și din întreaga Europă, consideră în mod covârșitor Rusia drept un agresor care trebuie evitat, iar Ucraina drept un apărător care merită ajutor. Indiferent de greutatea lor în trecut, diverșii furnizori de influență rusă sunt acum diminuați. Dl Schröder, de exemplu, a prezidat consiliul de administrație al conductelor Nord Stream, acum închise, proiect care a făcut dependentă Germania de gazul rusesc. Vara trecută, Rusia a închis țevile, pe care sabotorii misterioși le-au aruncat în aer. Fostul cancelar a fost exclus din cluburi, scos din funcțiile din Partidul Social Democrat (deși rămâne membru al partidului) și lăsat fără facilitățile privind birourile, asigurate de guvern. Cât despre domnul Chrupalla, confortul liderului AfD cu Rusia nu a deranjat doar tabloidele germane. Mesajele difuzate au dezvăluit consternare în rândul parlamentarilor propriului său partid.
Cu toate acestea, chiar dacă efortul Rusiei de a proiecta putere de persuasiune în Europa nu a reușit, nici nu a eșuat complet. O subcultură a ceea ce germanii resping drept Putinversteher – simpatizanți care îl „înțeleg” pe liderul rus, Vladimir Putin – prosperă în afara curentului principal. În toată Europa, șoaptele lor formează un laitmotiv în zgomotul de plângeri pe probleme aparent fără legătură, cum ar fi inflația, serviciile publice în prăbușire, reglementările supra-solicitante și temerile legate de imigrație. Plângăreții abia au început să conteste amploarea generozității guvernelor lor față de Ucraina, care până în februarie a acestui an se ridica la peste 60 de miliarde de euro (65 de miliarde de dolari) în ajutor economic și militar de la Bruxelles și membrii individuali ai UE (și 70 de miliarde de euro dacă se adaugă Marea Britanie, o sumă aproximativ egală cu contribuția Americii). Dar dacă lupta Ucrainei durează prea mult sau merge prost, sunt mulți care sunt pregătiți pentru aruncat vina.
Spectrul de idioți utili ai Europei, un termen din războiul rece pentru aliații necunoscători într-ale comunismului, este larg. În politică, partidele atât de extremă dreaptă, cât și de extremă stângă nu sunt de acord cu multe; dar în privința Ucrainei, aceste extreme converg adesea în a cere o „pace” instantanee care în realitatea ar răsplăti teritorial agresiunea Rusiei. În mass-media și în mediul academic, intelectualii încă par fericiți să ignore dovezile despre intenția imperială a Rusiei și despre deriva sa către criminalitate și, în schimb, deplâng implicarea europeană în ceea ce ei interpretează drept un război proxy între America și Rusia, sau poate, speculând și mai măreț, între America și China. Iar în lumea afacerilor, în ciuda mai multor runde de sancțiuni occidentale, Rusia are încă o mulțime de „prieteni”.
Printre vectorii din siajul lui Putin se numără mai multe guverne europene. Viktor Orban, premierul Ungariei, din 2010, a fost cel mai evident. Liderul populist a criticat în mod repetat sprijinul occidental pentru Ucraina și a continuat importurile Ungariei de gaz rusesc. Guvernul său refuză, de asemenea, să permită tranzitul armelor date Ucrainei de colegii Ungariei din NATO și UE. Austria vecină, într-un mod mai liniștit, dar la fel de profitabil, a renunțat în mare măsură la luptă, invocând neaderarea la NATO și auto-intitulatul rol de punte între Est și Vest, oferind puțin ajutor Ucrainei chiar dacă a crescut comerțul său cu Rusia.
Grecia, un alt membru UE, respectă sancțiunile UE, dar s-a sustras de la a le înăspri pe cele privind transportul petrolului rusesc, probabil pentru că firmele grecești se întâmplă să bage în buzunar atât de mult din acest comerț. Abia recent și sub presiunea puternică americană, Cipru, un paradis financiar offshore, a închis aproximativ 4.000 de conturi bancare locale deținute de ruși. Confruntându-se cu mai puține presiuni, țările din afara UE, cum ar fi Turcia și Serbia, nici măcar nu se deranjează să mascheze serviciul profitabil din spate pe care îl oferă Rusiei.
Unele țări au transformat intenții aparent nobile în politici care îi încălzesc inima lui Putin. Invocând lăudata-i neutralitate, Elveția a aplicat nebuloase legi locale pentru a bloca furnizarea de arme către Ucraina, inclusiv 96 de tancuri Leopard aflate în Italia, care se întâmplă să aparțină unei firme private elvețiene. Înscriind în mod repetat autogoluri cu principiile libertății de exprimare, poliția din Suedia a dat undă verde la arderea publică a Coranului. Nu numai că asta a iritat extrem de mult o Turcie majoritar musulmană, care deține drept de veto asupra cererii Suediei de a adera la NATO. Domnul Putin însuși i-a trolat cu bucurie pe suedezi. Într-o călătorie în Daghestan, înainte de sărbătoarea Eid de la sfârșitul lunii iunie, domnul Putin a filmat el însuși ținând tandru un coran, explicând că, în conformitate cu legea rusă, profanarea lucrurilor sfinte este o crimă.
Cu toate acestea, se pot nărui chiar și cărămizile cu aspect solid din viitorul zid european de sprijin pentru Ucraina. Slovacia, de exemplu, a fost un canal vital pentru ajutorul occidental și recent a gajat forțelor aeriene ucrainene flota de 13 avioane de luptă Mig-29 din epoca sovietică. Însă sondajele arată că partidul lui Robert Fico, un stângist rusofil care i-a învinuit pe „fasciștii ucraineni” pentru provocarea lui Putin, pare probabil să câștige alegerile naționale programate pentru septembrie.
Franța este cuiul de la osie atât în NATO, cât și în UE. Dar un grup parlamentar francez a mustrat-o, recent, pe Marine Le Pen, contastatarul cel mai bine plasat al președintelui Emmanuel Macron, în alegerile de anul trecut, pentru că a repetat propaganda rusă după anexarea Crimeei în 2014. Doamna Le Pen neagă cu hotărâre că apărarea pe care i-o asigură lui Putin a avut ceva de-a face cu împrumuturile de 9 milioane de euro primite de partidul ei, în acel an, de la bănci controlate de Rusia. Ea a condamnat invadarea Ucrainei de către Rusia, dar în octombrie anul trecut, la șapte luni de la începerea războiului, a declarat că sancțiunile împotriva Rusiei nu funcționează.
În Italia, deși premierul de dreapta, Giorgia Meloni, este un susținător puternic al Ucrainei, Matteo Salvini, care conduce al doilea partid ca mărime din coaliția sa, este un alt oponent al sancțiunilor și, cel puțin până la invazie, a fost un fan declarat al lui Putin.
Germania, precum Franța, pare un pilon puternic. Cu toate acestea, AfD, partid descris direct de către șeful agenției interne de informații a țării ca un propagator al narațiunilor rusești, a crescut în sondajele privind intenția la vot. Acum este la egalitate, pentru locul doi, cu social-democrații din coaliția de guvernământ. La polul politic opus, Sahra Wagenknecht, o telegenică politiciană de stânga și pacifistă cu orice preț, susține că realizatorii de sondaje îi spun că ar putea câștiga 19-30% din votul național german. Deși sprijinul public pentru ajutorul Ucrainei rămâne puternic, tendința este în scădere.
Narațiunile de tip idiot utile sunt surprinzător de reziliente. Principalele lor puncte – că NATO a „provocat” atacurile repetate ale Rusiei asupra și eventuala invazie a Ucrainei, că Ucraina este o entitate artificială implantată pe un teritoriu care este de drept al Rusiei și că America toarnă cu bucurie gaz pe acest foc pentru a vinde arme și a-și susține hegemonia globală — fac ecou în diferite moduri. Unul este ceea ce italienii numesc benaltrismo sau „dar ce zici despre…”: NATO a atacat Serbia în 1999 și Libia în 2011, plus America a invadat Irakul și Afganistanul, deci care este problema dacă Rusia se comportă prost? O altă varietate este dietrismo, ideea că trebuie să existe o poveste „din interior” în spatele evenimentelor: scriind în New Left Review, Wolfgang Streeck, un sociolog german, presupune că scopul ascuns al crizei este acela de a pregăti scena pentru a pune o UE înfricoșată sub degetul mare al unui NATO umflat cu pompa.
Totuși, ceea ce pare să lege opoziția de extremă-dreaptă, extremă-stângă și „intelectuală” a Europei de politica occidentală este ceva mai simplu. Este un antia-mericanism străvechi, în stilul războiului rece. Chrupalla, născut în Germania de Est, de exemplu, insistă că americanii au profitat de pe urma războiului Ucrainei, forțând Germania să treacă de la gazul natural rusesc prin conducte la gazul lichefiat mai costisitor, transportat din America. Dar aceasta este o capcană, sugerează el, pentru că energia americană importată este mult mai scumpă, încât producătorii germani vor trebui să mute producția în America. Doamna Wagenknecht, rivala sa de stânga, crede că America a forțat războiul împotriva Rusiei încercând să atragă Ucraina în „sfera sa de influență”.
La un miting politic recent, ținut în apropiere de Berlin, cancelarul Germaniei, Olaf Scholz, s-a trezit chinuit de un cor de pacificatori care-i strigau că ațâță la război. În mod normal politicos, blând și de neclintit, dl Scholz a urlat înapoi în microfon că domnul Putin a fost cel care a vrut să distrugă și să cucerească Ucraina. „Dacă voi cei cu gura mare ați avea măcar puțin creier, ați ști cine este adevăratul ațâțător la război!”
