<< În fața amenințărilor reprezentate de China, Rusia și Coreea de Nord, autoapărarea Japoniei depinde mai mult ca niciodată de puterea alianțelor sale. Prin creșterea semnificativă a propriilor cheltuieli pentru apărare și urmărirea unei cooperări militare mai strânse cu Statele Unite, actualul guvern se îndreaptă spre direcția bună >>, scrie
<< În decembrie anul trecut, prim-ministrul japonez, Fumio Kishida, a anunțat cea mai ambițioasă extindere a puterii militare a Japoniei, de la crearea Forțelor de Autoapărare ale țării, în 1954. Cheltuielile japoneze pentru apărare vor crește la 2% din PIB – de două ori nivelul de 1% care a predominat din 1976 – iar o nouă Strategie de Securitate Națională stabilește toate instrumentele diplomatice, economice, tehnologice și militare pe care Japonia le va folosi pentru a se proteja în anii următori.
În special, Japonia va achiziționa tipul de rachete cu rază lungă de acțiune la care renunțase anterior și va colabora cu Statele Unite pentru a consolida apărarea de litoral în jurul „primului lanț de insule” din largul Chinei. Luna trecută, la Washington, după turneul diplomatic al lui Kishida prin alte câteva țări din G7, el și președintele american, Joe Biden, au promis o cooperare mai strânsă în domeniul Apărării. Printre factorii care determină aceste schimbări se numără îndrăzneala sporită a Chinei împotriva Taiwanului și, în special, invazia Ucrainei de către Rusia, care a reamintit unei noi generații cum arată agresiunea militară.
Desigur, unii dintre vecinii Japoniei își fac griji că aceasta își va relua postura militaristă din anii 1930. Când predecesorul lui Kishida, Abe Shinzō, a lărgit interpretarea constituțională a autoapărării pentru a include angajamente colective cu aliații japonezi, el a stârnit preocupări atât în regiune, cât și din partea unor segmente ale societății japoneze.
Dar un astfel de alarmism poate fi diminuat dacă e explicată întreaga poveste.
După al Doilea Război Mondial, militarismul a fost profund discreditat în Japonia și nu doar pentru că rolul armatei japoneze în autoapărare a fost restrâns de constituția impusă de SUA. În timpul Războiului Rece, securitatea Japoniei a depins de cooperarea cu SUA. Când Războiul Rece s-a încheiat, în anii 1990, unii analiști – din ambele țări – au considerat relicvă tratatul bilateral de securitate în vigoare din 1952 și a fost creată o comisie japoneză pentru a studia dacă Japonia se poate descurca fără el, de exemplu, bazându-se în schimb pe Națiunile Unite.
Dar sfârșitul Războiului Rece nu a însemnat că Japonia nu mai trăiește într-o regiune periculoasă. Vecinul său de alături este dictatura imprevizibilă a Coreei de Nord, care a investit constant firavele resurse economice ale țării în tehnologia nucleară și a rachetelor.
O preocupare mult mai mare pe termen mai lung o reprezintă ascensiunea Chinei, care a depășit Japonia – a doua cea mai mare economie din lume, în 2010 – și care contestă controlul Japoniei asupra insulelor Senkaku din Marea Chinei de Est. La nord, o Rusie cu arme nucleare revendică și controlează un teritoriu care aparținuse Japoniei înainte de 1945. Iar pe plan economic, Japonia rămâne dependentă de importurile care călătoresc prin zone contestate, precum Marea Chinei de Sud. Aceasta este o sursă persistentă de risc deoarece, spre deosebire de Europa de după 1945, Asia de Est nu a beneficiat niciodată de o reconciliere deplină între rivali sau de instituții regionale puternice.
Această alianță este de departe cea mai sigură și cea mai rentabilă opțiune. Dar de când Donald Trump a câștigat președinția SUA, în 2016, unii japonezi și-au făcut griji că America se va întoarce la izolaționism. Chiar și la începutul anilor 1990, când eram implicat în renegocierea condițiilor alianței SUA-Japonia la sfârșitul Războiului Rece, oficiali japonezi de rang înalt mă întrebau dacă SUA ar putea într-o zi să abandoneze Japonia pe măsură ce China devenea mai puternică. Pe atunci, mulți americani considerau Japonia o amenințare economică, iar mulți japonezi erau deschiși către o abordare mai centrată pe ONU pentru a-și asigura securitatea națională.
Situația s-a schimbat odată cu Raportul de strategie pentru Asia de Est din 1995, al administrației Clinton, care a solicitat o mai mare participare a Chinei la afacerile internaționale, dar care a protejat și împotriva incertitudinii, prin consolidarea alianței cu Japonia. În 1996, Declarația Clinton-Hashimoto de la Tokyo a arătat clar că alianța de securitate SUA-Japonia era fundamentul stabilității post-Război Rece în Asia de Est. Totuși, au existat întrebări cu privire la fiabilitatea garanțiilor americane, ceea ce a dus la discuții între experții în securitate americani și japonezi, care au ajutat la concretizarea principiului „descurajării extinse” americane.
Cea mai bună garanție de securitate este prezența trupelor americane, pe care Japonia le ajută să se mențină cu sprijin generos din partea națiunii gazdă. Noile măsuri anunțate în ianuarie de Kishida și Biden sunt menite atât pentru a consolida această garanție, cât și pentru a oferi reasigurare în cazul în care Trump sau o persoană asemănătoare lui Trump revine la Casa Albă. Important este că aceste măsuri nu le oferă vecinilor Japoniei niciun motiv să se teamă că aceasta a redobândit gustul pentru agresiune. De fapt, consolidarea alianței SUA-Japonia este cea mai bună modalitate de a ne asigura că Japoniei nu i se va întâmpla asta niciodată.
În ultimele două decenii, fostul secretar de stat adjunct Richard L. Armitage și cu mine am emis rapoarte bipartizane despre cum să consolidăm alianța SUA-Japonia. După cum explică un astfel de raport, „cu schimbările dinamice care au loc în Asia-Pacific, Japonia nu va avea probabil niciodată aceeași oportunitate de a ajuta la ghidarea destinului regiunii. Alegând calea leadership-ului, Japonia își poate asigura statutul de națiune de prim rang și rolul ei necesar de partener egal în alianță”.
În acest context, acțiunile recente ale lui Kishida pot fi văzute drept pași adecvați în direcția corectă. Există un potențial enorm de dezvoltare a unui parteneriat mai egal și de colaborare cu alții în asigurarea securității comune. Acest lucru va fi bun pentru SUA, pentru Japonia și pentru restul lumii. Evenimentele recente oferă motive de optimism cu privire la viitorul alianței SUA-Japonia și stabilitatea în Asia de Est.>>
