Cu o populație încă nu pe deplin dispusă să meargă până la capăt în ceea ce privește implicarea sa în viața cetății, pe fondul unei crize politice care s-a prelungit neverosimil și după o cascadă de ultimatumuri, condiționări și atacuri reciproce, inclusiv la persoană, care au tăiat toate punțile, coaliția PNL-USR-UDMR se metamorfozează, natural, într-una PNL-PSD-UDMR.
Din rațiuni de partid și în cele din urmă de stat, formarea altei majorități parlamentare s-a impus oarecum de la sine. Iar odată cu asta, invalidează cel mai fredonat refren, până la un moment dat, de către USR, PNL și Klaus Iohannis – „opt ani fără PSD la guveranare”.
Nu, se pare că România nu poate rezista nici opt ani, nici chiar mult mai puțin fără acest partid în fruntea bucatelor, iar asta nu atât datorită calităților deosebite ale social-democraților, cât mai cu seamă din cauza absenței unor abilități-cheie, în tabăra cealaltă.
Sigur că, de data aceasta cel puțin, drama revenirii PSD la Palatul Victoria nu mai atinge cotele poxistice pe care le-ar fi putut atinge dacă la conducerea lui s-ar fi aflat grupul mafiot construit concentric în jurul figurii lui Liviu Dragnea. Dar nici o mângâiere nu poate fi, atâta timp cât „noul” PSD nu e nou, ci coabitează pe mai departe cu „vechiul” PSD – prin oameni, interese, obiceiuri, viziuni deformate, aceleași structuri interne, ideologie-pendul și populism neînfrânat.
Dar, după cum am mai scris și cu alte ocazii, ceea ce vedem azi este rodul a ceea ce s-a întâmplat „ieri” – de la absenteismul cronicizat la vot, la canibalizarea din PNL și până la dificultățile USR, în sfârșit ajuns la putere, de a avea o reprezentare adecvată a ceea ce reprezintă și a ceea ce înseamnă politica făcută din postura de partid aflat la putere, nu de mișcare civică, ONG sau formațiune de opoziție.
Voi insista asupra acestui ultim aspect, dezvoltând raționamentul deschis în editorialul precedent, legat strict de rolul USR în toată această criză și mai ales de moștenirea grea pe care o lasă; una deloc abstractă. O moștenire care e deja palpabilă prin ceea ce se prefigurează și poate deveni din ce în ce mai vizibilă și consistentă în anii următori.
Suntem unde suntem pentru că, așa cum am mai spus-o, liderii USR și activul de partid au eșuat în a duce adevărata luptă care mai rămăsese de purtat după momentul alegerilor parlamentare din decembrie 2020. Nu, nu este vorba de bătălia pentru reforme – asta vine pe locul doi – ci de bătălia pentru rămânerea la guvernare. E importantă cronologia, căci nu poți face reforme sau măcar a le forța, fără a fi la guvernare. Așadar, întâi trebuie să te bați ca să ai locul tău în Palatul Victoria, iar abia apoi poate începe turnirul pentru schimbarea României. E bine cunoscut faptul că niciunde în lumea asta nu poți muta munții de pe băncile opoziției – sunt oricum dificil de mutat chiar și atunci când ești la putere.
Există voci, în aceste zile, care susțin că USR s-ar fi compromis într-o coaliție care împingea la numeroase compromisuri; că USR are linii roșii care nu pot fi călcate; că idealulrile și principiile nu se negociază; că își salvează viitorul făcând în prezent pasul înapoi; și că, una peste alta, problema trebuie pusă în termeni de „totul sau nimic”.
Problema cea mare, atunci când operezi cu astfel de categorii, este aceea că te lași sedus de impresia că poți obține totul, dar în realitate ești mai aproape de nimic.
În cazul USR, eroarea logică pe care a comis-o, ieșind de la guvernare fără a duce o luptă crâncenă pentru rămânerea în interiorul ei, este că a scăpat din vedere o realitate crudă: anume, că rostul său nu fusese nicio clipă acela de a pune în operă TOATE reformele necesare și pentru care, pe bună dreptate, militase, ci DOAR de a reuși implementarea câtorva și, atât cât s-ar mai fi putut, împingerea câțiva metri a roții, în cazul altora.
De ce?
În primul rând, pentru că nu a avut, din partea populației, un mandat puternic și fără rest pentru a și ajunge atât de sus. Din păcate!
Procentul obținut la alegerile parlamentare a fost relativ modest, comparativ cu cel pe care l-ar fi meritat și, mult mai important decât atât, comparativ cu cel care ar fi fost necesar pentru a avea blindajul și greutatea corespunzătoare la masa „tratativelor” cu cercurile anti-reformiste. Iar dacă diluăm acel procent în masa alegătorilor care s-au și deplasat la urne, aproape că vorbim de diluții homeopate.
Aici a fost un prim pas greșit: după alegeri, USR nu și-a făcut, nu la televizor sau pe Facebook, ci în spatele ușilor închise, reglajele care se impuneau pentru a echilibra idealul cu realul, ceea ce vroiau cu ceea ce urma să poată, resursele pe care poporul i le-a pus în tolbă cu necesarul impus de traseul accidentat ce se ivea la orizont.
Rezultatul?
USR a continuat să opereze cu categorii maximale, în condițiile în care avea la îndemână instrumente mai degrabă minimale. A rămas blocat în proiectul „totul sau nimic”, în loc să decidă, pragmatic, să joace acolo unde există spații de joc, chiar dacă nu erau nici prea mari, nici prea netede. Dacă ar fi procedat astfel, și-ar fi putut crea ocazii de a livra măcar puținul care putea fi livrat; iar cu publicul său, radicalizat în așteptarea de a vedea cât mai rapid schimbări cât mai mari, ar fi putut încerca să inițieze o comunicare „smart”, explicând de ce livrează puținul pe care îl livrează, cât e de uriașă distanța dintre ideal și real, de ce există această distanță, de ce este ea la asemenea cote și cum crede el, USR, că publicul poate pune umărul pentru a compensa limitele politice ale partidului.
Unii alegători USR probabil că nu ar fi fost convinși de noua abordare, dar nici nu cred eu că ar fi fost periculos de puțini cei dispuși să ia seama la nuanțele care apar odată cu trecerea de la opoziție la guvernare și odată cu ceea ce e în bagajele faptului de a te afla la putere – mai ales că nu singur, ci într-o coaliție relativ eterogenă.
Ar fi fost șanse ca USR, în ciuda reducerii așteptărilor în privința reformelor pe care le-ar fi putut pune în operă sau la care ar fi putut contribui, să înregistreze măcar o creștere timidă a cotei sale? E hazardat să excludem un asemenea scenariu. Iar asta, fie și pentru faptul că, dacă ieșirea de la guvernare în ritmuri aproape de muzică tribală s-ar fi dovedit o lovitură de maestru, am fi văzut imediat cu totul altceva în sondaje. Iar sondajele de până acum ne arată că USR mai degrabă intră la apă, în timp ce AUR și PSD urcă liniștiți.
Rămâne un mister de ce nu s-a gândit nimeni, în USR, să promoveze teza rămânerii la guvernare, nu pe cea a opoziției, când ar fi fost atâtea zone virgine de explorat: suntem singurul partid dispus să stea aici pentru a face ceva; ne riscăm imaginea, nervii, timpul în luptele din coaliție doar pentru a vă face viața fie și un picuț mai bună, pentru a apropia România fie și milimetric de nivelul de dezvoltare la care aspiră de 30 de ani.
E un mister de ce USR nu a ales calea promovării agresive a nișei pe care ar fi putut concura singur, anume: „stăm la guvernare fără să furăm, fără să ne punem nevestele, nepoatele, amantele și lacheii în funcții publice, fără să dăm contracte publice cu dedicație, fără să parazităm PNRR, iar toate astea doar pentru a vă arăta că se pot face multe chiar și cu puțin și că se vor putea și mai multe dacă prezența la urne va fi mai mare, iar voturile date nouă vor fi pe măsură, la următoarele alegeri locale, parlamentare, europarlamentare și prezidețiale”.
Dar poate că unii se vor fi gândit, însă vocea lor, în actuala configurație a partidului, este insuficientă. Asta, însă, e o chestiune de bucătărie internă, e drept nu fără relevanța ei.
Să fie oare exagerat a reproșa USR că nu a evaluat corect terenul de joc și, în consecință, că nu a corelat așteptările activului și electoratului său cu realitatea nudă? Unora li se va părea o blasfemie până și a te lăsa străfulgerat de gândul propriu-zis, darămite a-l și verbaliza, ori a pleda laborios în această direcție, în forurile relevante de partid.
Totuși, ar și avea dreptate?
Unul dintre răspunsurile posibile – și spre care, personal, înclin – germinează într-o abordare comparativă cu soarta protestelor de stradă din perioada 2017-2019.
După cum știm, ele au existat, au fost multe, au avut vârfuri de participare de sute de mii de persoane, au făcut prima pagină a presei internaționale, au apărut în prime time la televiziuni de afară, au fost pe buzele liderilor statelor partenere. Dar la fel de bine știm și că acele proteste au încetat. Sunt deja doi ani de când nu mai aprindem luminițe în Piața Victoriei și în alte locuri simbolice din marile și micile orașe ale României, sunt deja doi ani de când cotidianul nu ne mai este în asemenea măsură influențat de ceea ce fac unii „noaptea, ca hoții”. Și este nemapomenit că s-a ajuns la asta.
Dar întrebarea care, vom vedea, are perfect legătură cu discuția necesară despre USR este următoarea: De ce ne-am oprit? De ce am ieșit în stradă, iar de la un moment dat, nu am mai ieșit? Cumva pentru că s-au rezolvat 100% dintre revendicările noastre? Cumva pentru că justiția de azi a fost adusă în sfârșit la standardele celei pe care o ceruserăm în stradă? Hoții sunt toți la pușcărie? Instituțiile a căror soartă ne îngrijorau atunci dau azi randamentul ideal, pentru care militaserăm atâția și atâta? Iar clasa politică, ei bine, clasa politică pare să fi înțeles cu adevărat ceea ce ar fi fost de înțeles din experiența respectivă? Nu, nu, nu, nu și, evident, nu. Și totuși, la un moment dat ne-am oprit.
De ce am făcut-o? Fiți pe pace, nu din lehamite, plictis și dor de casă. Ne-am oprit din ieșit în stradă nu pentru că lista de revendicări a fost satisfăcută punct cu punct și sută la sută, ci pentru că deriva totală a fost evitată, pentru că unele schimbări au apărut și pentru că acolo unde s-a produs deloc schimbarea, totuși niște premise ușor mai pozitive tot au fost puse pe roate. Iar toate astea, puținul obținut din foarte multul așteptat, nu au produs minuni, dar ne-au permis reluarea vieților în parametri pe care i-am considerat, la vremea respectivă, net superiori celor care ne speriaseră. Nu în ultimul rând, ceea ce s-a obținut, s-a obținut gradual, nu peste noapte; după numeroase mitinguri, nu după unul singur și coroborat cu alte eforturi, la alte paliere. Travaliul nu a fost nici scurt, nici simplu, nici cu rezultat ideal, dar nici nu a fost în van și ne-am putut bucura de el, neuitând, bineînțeles, că vrem mai mult și avem nevoie de mai mult și că aspirațiile încă mai au drum de parcurs până la satisfacția totală.
Cam așa stau lucrurile și cu USR. Dacă visul său e de a face România bine și imaculată peste noapte și dintr-o singură mutare, atunci partidul acesta se poate duce la culcare (ceea ce, prin trecerea facilă în opoziție, a cam și făcut). Până una alta, drumul pentru care a optat nu face decât să întărească axioma potrivit căreia spațiile goale tind să se umple ori să fie ocupate. În speța de față, locul lăsat liber de USR a fost ocupat de PSD. Superbă consecință, nu-i așa?!
Iar noua stare de fapt care începe să se instaleze nu pare a fi aici pentru a dispărea prea iute.
Dacă nu apare vreo manevră-minune a USR ori o lebădă neagră care să dea peste cap totul, sunt șanse să asistăm la o relativ lungă și “liniștită” cununie PSD-PNL, la o stagnare sau chiar diminuate a prezenței la vot, care nu va avantaja deloc USR sau partide de acest tip, însă care poate facilita întreținerea unei cote călduțe pentru partide ca AUR. În condiții cât de cât normale, e greu de crezut că se va mai ivi ceva care să mobilizeze semnificativ, la următoarele alegeri, electoratul de tip USR sau de tip non-PSD, ori non-PNL.
Iată, așadar, de ce a greșit USR nu doar pe termen scurt, ci și pe termen mediu, neagățându-se de guvernare. Riscul unei relative irelevanțe e mai mare pentru ei intrând atât de prematur în opoziție.
Nu știu cum să o zic și altfel, dar aș mai da exemplul UDMR. Cred că este elocvent.
Pentru UDMR, în acești 30 de ani, guvernarea a fost esențială spre sfântă, în promovarea, pe o agendă de termen lung, a intereselor comunității și a jocurilor politice sau de afaceri ale baronilor săi. Maghiarii au intrat la guvernare de oricâte ori a fost posibil și în orice formulă; și au ieșit greu de acolo.
De ce?
Cel mai probabil, întrucât au înțeles un lucru simplu: că sunt un grup politic mic, reprezentând o comunitate importantă, dar ultra-minoritară, raportat la totalul populației, și că, pe acest fond, se confruntă cu limite evidente în ceea ce privește potențialul de creștere al formațiunii. Limite, e drept, mult mai evidente decât ale USR și suficient de „naturale” încât să fie insurmontabile; ceea ce, din nou, e drept, nu este valabil pentru USR.
Și totuși, cei tentați să piardă din vedere asemănările și să pedaleze strict pe diferențele dintre USR și UDMR, reliefate la finalul paragrafului de mai sus, ar avea de câștigat dacă ar face efortul de a trata cu seriozitate nu atât litera, cât spiritul comparației: promovarea intereselor se face de la guvernare nu din opoziție. Lucru cu atât mai valabil atunci când vorbim de interesele unei minorități – fie ea etnică, sexuală, ori de viziune politică. Iar USR, prin reformele pe care le propune și electoratul pe care îl are, este exponentul unei minorități, al unui grup încă destul de restrâns de români care vor altceva și care știu de ce vor acel „altceva”. O colectivitate cu o asemnea configurație nu va obține niciodată ceea ce vrea sau ceva apropiat de ceea ce dorește decât asumându-și o agendă cu bătaie lungă, războaie de tranșee, lupte de uzură și, foarte important, disponibilitatea de a specula, pragmatic, orice ocazie care se ivește pe parcurs; mică sau mare; și să o facă, lucru care se impune nu rareori, cu sânge rece și mult cinism.
Faptul de a te afla la guvernare e rara avis în rândul și logica ocaziilor care merită și care se cer fructificate.
Comments are closed.