La 1 februarie, într-un text intitulat, Slăbiciunile așteptatei ofensive ruse, argumentam că respectiva operațiune a Moscovei urma să fie modelată și mutilată de un ireconciliabil conflict interior: cel dintre imperativul politic (al lui Putin) și imperativul militar (al gen. Gherasimov).
Notam atunci că dictatorul e forțat de aparențele politice să acționeze decisiv, dar că:
- „problema cu imperativul politic este aceea că, în situația de față cel puțin, supune unui stres maxim suplimentar resursa militară, căci la cum arată lucrurile în teren, nu se poate vorbi de o aliniere rezonabilă, pe axa timpului, între imperativul politic și imperativul militar„.
Și adăugam că:
- „dacă imperativul lui Putin pentru o invazie ar fi perfect aliniat cu imperativul militar al gen. Gherasimov, mai realistă ar fi o amânare, căci ea este necesară căutării de soluții (dacă așa ceva într-adevăr există) și refacerii efectivelor umane și tehnice (dacă așa ceva într-adevăr se mai poate), chiar și cu riscul ca între timp occidentalii să-i trimită Ucrainei și alte sisteme de armament, pe lângă tancuri”.
Între timp, acel conflict interior s-a dovedit a fi real și într-adevăr ireconciliabil, lucru ilustrat prin însuși faptul că operațiunea a avut în cele din urmă loc, deși rațiunea militară ar fi impus cel puțin amânarea, dacă nu chiar retragerea, element la rândul său confirmat de modul în care s-a terminat.
Așadar, imperativul politic a făcut KO imperativul militar.
Aspectul și mai nefericit, din perspectivă rusă, ține de faptul că nu fusese un conflict între abstracțiuni. Căci acel KO care a trimis la podea imperativul militar s-a tradus, pe linie de consecință, într-un concret KO în teren, cel al ofensivei propriu-zise.
Cu o armată din ce în ce mai șubredă, dar și tot mai biciuită de o putere politică disperată după relegitimare și decuplată de realitate, pentru Rusia deznodământul a fost cel anticipat: zero victorii pe front. Iar prin asta, de fapt, înregistrarea unei mari înfrângeri. Nu există alt termen care să reflecte mai bine situația.
Dar, foarte important de reținut, cu toate pierderile colosale înregistrate în acea ofensivă, cu lipsa vreunui pas semnificativ înainte făcut pe front și cu evidenta umilire de la Bahmut, oraș rămas necucerit chiar și după efortul extraordinar făcut de Moscova în februarie-martie, totuși efectele nocive nu și-au consumat ciclul, ci au aspect de cascadă.
O parte din volumul lor a căzut deja cu toată puterea pe spinarea agresorului, dar o altă parte a volumului total va „lucra” abia de acum încolo.
Primul volum care a lovit e cel deja vizibil: pierderi grele, lipsa avansului, noi umilințe.
Al doilea volum este în modul „așteptare” și se va manifesta în relație cu ofensiva de primăvară ucraineană. Ce înseamnă asta?
Ca moral, înseamnă că pe ruși ofensiva ucraineană de primăvară îi prinde din poziția de proaspăt învinși tocmai în lupta în care avuseseră inițiativa.
Fizic și tehnic, înseamnă că îi prinde într-un moment în care în loc de liniștea necesară lingerii rănilor, în loc de convalescență, în loc de o perioadă-tampon pentru regândirea tacticilor și strategiei, pentru restructurări de substanță la vârful comandamentului, pentru reechipare și pentru refacerea efectivelor umane, vor avea parte direct de angajarea într-o nouă mare bătălie. Iar de data asta, inițiativa și ritmul vor fi dictate de către inamic, iar nu de ei; iată, deci, un handicap originar suplimentar.
Acestea sunt uriașe vulnerabilități cu care rușii se vor chinui nespus și este foarte probabil ca impactul lor să fie unul critic în dinamica propriu-zisă a ofensivei ucrainene.
Altfel spus, pe de o parte Ucraina va începe ofensiva beneficiind de sprijinul direct al aliaților (mii de militari instruiți special pentru operațiune, inclusiv în străinătate, și dotarea cu echipamente performante), dar și de sprijinul indirect și neintenționat al dușmanului de moarte (mii de militari ruși proaspăt uciși, alte mii răniți, alte mii demotivați, iar echipamentele performante aflate pe buza penuriei).
La toate astea se adaugă un alt avantaj pe care îl are așteptata ofensivă a Ucrainei: absența conflictului interior dintre imperativul politic și imperativul militar.
Desigur, acest avantaj vine pe o filieră tragică: pentru Ucraina, ca tabără agresată și cu trupe inamice răscolindu-i teritoriul, nu există alt imperativ sub care să stea acțiunea decât cel militar. Desigur, acțiunea poate fi pripită, prost gândită, prost pusă în operă, dar nicidecum impusă și motivată politică. Atunci când ești în postura de a te apăra nu poți nici mima victoria și nici nega înfrângerea. Situația din teren vorbește de la sine, menghina nu lasă marjă de manevră.
Neexistând, în tabăra Kievului, acest conflict răscolitor între imperativul politic și cel militar, e ușor de concluzionat că măcar nu există factor extern de pervertire a deciziei și acțiunii militare.
În situația în care se află Ucraina, ideea-solist e de a ataca pentru a împinge dincolo de graniță agresorul sau pentru a-l ține în loc, menajând măcar teritoriul încă neocupat.
Desigur, pentru o țară aflată în această situație pot exista dezbateri interne, între factorii politici și militari, cu privire la moment și loc, așadar dacă e oportun să atace azi, mâine sau peste câteva luni, aici, acolo sau altundeva. Dar chiar și așa, rațiunea acțiunii are de-a face cu dimensiunea militară, nu cu cea politică; are de-a face cu dinamica frontului, cu mișcările inamicului sau analiza planurilor potențiale ale acestuia. Dar în esență, toate cele se subsumează imperativului militar. Nu există imperativ politic în primul rând pentru că lipsește matricea de formare a lui.
E greu de spus cu precizie cum va debuta, unde anume, cum se va desfășura și cum se va încheia ofensiva ucraineană de primăvară.
Sunt însă șanse reale ca ea să provoace surprize de proporții și să grăbească încheierea acestui război, în termeni satisfăcători pentru țara invadată și pentru securitatea europeană.
Există, bineînțeles, și o zonă a posibilului ca luptele ce se apropie, prin denodământul lor, să nu deschidă încă, în mod decisiv, asemenea orizonturi.
Însă referitor la un asemenea scenariu, precum cel în care așteptările maximaliste de la ofensiva ucraineană nu se vor împlini, cred că trebuie să înțelegem în sfârșit un lucru: războiul ruso-ucrainean e prea mare pentru a nu fi purtat de Ucraina și sprijinit de aliații ei atât cât va fi necesar. Adică mult dincolo de pragul temporal considerat în clipa asta ca fiind „acceptabil”.
Oricâte frici de moment ar exista în diverse cancelarii, indiferent cât de tentant ar fi să eviți a te gândi la inimaginabilul unei prelungiri a conflictului dincolo de orizontul anului în curs, un lucru e cert: în joc este salvarea unui continent nu a unei singure țări.
Și tot conex acestui joc e perspectiva unui alt mare conflict aflat în așteptare, cu China pe post de prădător.
Și o perspectivă, și cealaltă e suficient de periculoasă și de complexă pentru a fi abordată simplist de către europeni și americani sau abordată în virtutea unei expirate gândiri conformiste ori a oboselii de moment.
Imperativul e militar și în aceste situații, iar imperativ politic nu există. Ceea ce e destul de bine, căci chiar dacă asta nu garantează succesul și ieșirea la liman, măcar reduce din start numărul factorilor externi ce pot perverti decizii grele care ar trebui luate.
Ce ar însemna o victorie a Rusiei pentru aspirațiile Ungariei lui Orban vizavi de Transilvania
