O locuitoare din Bratsk, Anastasia Șolohova, împreună cu alți vecini, le-a adresat un apel video președintelui și guvernatorului, solicitând evacuarea unei clădiri avariate, cu pereți afectați de mucegai și podele instabile, scrie Novaia Gazeta Europa. Totuși, atenția autorităților nu a fost atrasă de clădirea aflată în stare de degradare, în care locuiesc familii cu copii, ci de faptul că Șolohova a pus problema în termenii următori: „Mergem pe pământul altora ca să-i apărăm apărăm, dar aici cine îi apără pe oameni?” Ca urmare, localnica a fost amendată cu 35.000 de ruble pentru „discreditarea armatei”.
Acum trei ani s-a încheiat asediul Mariupolului, care a durat aproximativ două luni. Activistii pentru drepturile omului de la Human Rights Watch, care au analizat imagini satelitare ale cimitirelor după ocuparea completă a orașului, au ajuns la concluzia că, din martie 2022 până în februarie 2023, în Mariupol au murit cel puțin 8.000 de persoane, iar în zona centrală a orașului au fost distruse peste 90% dintre clădirile rezidențiale. Potrivit estimărilor Ucrainei, numărul morților este și mai mare — până la 22.000 de persoane. Înainte de război, Mariupol fusese un oraș verde și înfloritor. Locuitorii lui priveau apusul de pe dig, sărbătoreau în piața centrală, se plimbau prin parcuri și admirau mozaicurile orașului (acum pierdute). Meduza i-a invitat pe localnici — pe cei care au plecat definitiv și pe cei care s-au întors recent acasă — să vorbească despre orașul lor. De asemenea, publicația independebntă a selectat și o serie fotografii cu Mariupol dinainte de război.
Directorul executiv al Societății pentru Protecția Internetului, Mihail Klimariov, explică, într-un interviu preluat de 7×7, cum încearcă Kremlinul să obstrucționeze accesul populației la informații incomode și ce legătură există între blocajul informațional și perturbările care apar uneori în funcționarea internetului pe teritoriul Rusiei: „Războiul se poartă nu doar pe câmpul de luptă, ci și pe internet. Autoritățile lui Putin vor să închidă accesul cetățenilor din Rusia la informații independente și încearcă să facă acest lucru cât mai extins posibil. Cu alte cuvinte, vor să blocheze totul. Pe de altă parte, a bloca totul înseamnă a opri complet internetul. Însă oprirea internetului ar afecta economia. Magazinele n-ar mai funcționa, deoarece casele de marcat sunt conectate la internet, unii oameni n-ar mai avea nici măcar acces la televiziune. Autoritățile nu pot opri totul, dar vor să împiedice pătrunderea în Rusia a informațiilor care nu le convin și, în același timp, să mențină restul funcțional. Din această cauză apar astfel de perturbări (precum cea din 15 mai – n.tr.). Roskomnadzor cheltuie în jur de un miliard de dolari pe an pentru sistemul de blocare. Dispune de mijloace tehnice pentru a efectua aceste blocări — echipamente DPI (Deep Packet Inspection). Acestea analizează fiecare pachet de date transmis prin rețea și decid: îl lasă să treacă sau îl blochează. Sunt sisteme informatice și de calcul extrem de complexe. În prezent, cea mai mare problemă pentru Roskomnadzor este răspândirea VPN-urilor — rețele private virtuale pe care rușii le folosesc pentru a ocoli blocările”.
Putin i-a obligat pe locuitorii din teritoriile ocupate să își legalizeze statutul până la 10 septembrie, altfel vor fi deportați. În realitate, ucrainenii pe care autoritățile de ocupație i-au considerat „o amenințare la adresa securității” sunt de multă vreme evacuați din casele și abandonați la granița cu Georgia. Vajnîe istorii a publicat poveștile mai multor oameni aflați în această situație. Un astel de caz este cel al Elenei, o femeie de 50 de ani, care în martie 2024 a fost adusă la granița dintre Georgia și Rusia, în zona Verhnii Lars. Drumul din Melitopol, aflat în regiunea Zaporojie din Ucraina, a durat aproape 24 de ore cu mașina. Elena, împreună cu o altă femeie deportată, a fost escortată de trei angajați ai Ministerului Afacerilor Interne. La graniță, Elenei i-au fost înapoiate documentele ce îi fuseseră confiscate în timpul percheziției din urmă cu jumătate de an, precum și decizia de deportare. Decizia este semnată de șeful Direcției pentru Migrație din cadrul MAI rus din regiunea Zaporojie, Konstantin Razîgrin. În document se menționează că FSB i-a interzis femeia intrarea în Federația Rusă, în calitate de cetățean ucrainean, până în anul 2045. Temeiul care a stat la baza expluzării Elenei a fost chiar decretul prezidențial care permite deportarea locuitorilor din teritoriile ocupate dacă aceștia nu au acceptat cetățenia rusă și „reprezintă o amenințare la adresa securității naționale”. Adică dacă „militează pentru răsturnarea violentă a ordinii constituționale”, „planifică acte teroriste”, „atentează la ordinea publică” sau pur și simplu participă la „adunări sau mitinguri neautorizate”. Satul Akimovka din raionul Melitopol, regiunea Zaporojie, unde locuia Elena, a fost ocupat în primele zile ale invaziei. Femeia și-a dat imediat demisia din cadrul serviciului fiscal, unde lucrase înainte de război, pentru a nu colabora cu autoritățile de ocupație. Nici ea, nici familia ei nu au acceptat pașapoarte rusești. La aproximativ un an și jumătate după startul invaziei, cineva a bătut la ușa Elenei. Femeia își amintește: „Ies afară și văd vreo 12 oameni, toți înarmați cu arme automate. Mi-au spus: Am primit informații că aveți convingeri pro-ucrainene. Au spus că eram suspectată de terorism”. Elenei i s-a prezentat un mandat de percheziție. În apartament, forțele de securitate au descoperit un certificat pentru o medalie pe care o primise la aniversarea de 15 ani a Forțelor Armate ale Ucrainei — între 2001 și 2006, Elena a fost șefă a departamentului financiar al biroului de recrutare militară. „Și au început: «Ești recrutată de SBU»”, își amintește femeia. „Le-am spus: «Dar de ce ar avea nevoie de mine?» Mi s-a părut ridicol. Nici prin cap nu-mi trecea că ăsta va fi motivul reținerii mele”. Elena și-a petrecut următoarele 45 de zile în detenție. La început a fost ținută într-o celulă de izolare. Își amintește că era foarte cald înăuntru, șobolanii alergau prin cameră, lumina era aprinsă non-stop, nu existau ferestre și era imposibil să-ți dai seama dacă era zi sau noapte. Mâncarea era adusă o dată la trei zile, iar prima dată când au dus-o la duș a fost abia după o lună. Din celulele vecine, Elena auzea țipetele altor persoane răpite, care erau torturate de forțele de securitate ruse. În izolare, Elena a cedat și a încercat să se sinucidă. „Am încercat să-mi tai venele, apoi am văzut sângele și m-am gândit: dacă ne eliberează mâine? N-o să-mi mai văd nici fiica, nici nepotul”. Asta m-a trezit cumva la realitate. Mi-am dat seama că voi supraviețui, că voi ieși din iadul ăsta cu orice preț. În septembrie 2023, Elena a fost eliberată — și imediat reținută din nou, sub pretextul încălcării stării de asediu. Așa se întâmplă cu multe dintre persoanele răpite care nu sunt acuzate oficial de nimic, povestește Natalia, reprezentantă a proiectului „Vikradeni Melitopolți” („Melitopoleni Răpiți”), care monitorizează cazurile de răpire din Melitopol: „Îi iau pe oameni, îi judecă și le dau 25–30 de zile. Îi eliberează seara, iar afară e deja un echipaj al poliției rutiere. Omul e imediat reținut pentru încălcarea stării de asediu și dus din nou în instanță. Uneori nici nu mai ajung în sala de judecată. Însoțitorul intră cu actele, judecătorul semnează arestarea și iarăși îi închid pentru 15, 25 de zile. Și tot așa, în cerc”.
Anarhistul Ruslan Sidiki (foto sus) a avut, vineri, pledoaria finală în fața instanței tribunalului de garnizoană din Riazan. Bărbatul este acuzat de sabotarea unui tren de marfă și de atacarea asupra unui aerodrom militar, procurorul cerând o pedeapsă de 30 de ani de închisoare. Mediazona publică declarației anarhistului, în care acesta a explicat din nou motivele acțiunilor sale și a reiterat faptul că a fost supus torturii în cursul anchetei:
<< Regret că acțiunile mele i-au pus în pericol pe \[Aleksandr] Bogatîriov, \[Serghei] Tarabukin, \[Dmitri] Unșakov. Ei nu au fost ținte, și mă bucur că nu au suferit vătămări grave. Ținta mea a fost tehnica militară a Rusiei și lanțurile logistice utilizate pentru transportul echipamentelor militare și al combustibilului aferent. Prin aceste acțiuni am dorit să îngreunez desfășurarea operațiunilor militare împotriva Ucrainei. Desigur, orice explozie sau știre despre un sabotaj poate speria pe cineva. La fel cum zborul rachetelor deasupra caselor și începutul ostilităților sunt menite să intimideze populația țării împotriva căreia sunt îndreptate. Am spus de mai multe ori că nu am avut intenția de a speria în mod deliberat pe cineva. Țintele le-am ales eu. Parcarea avioanelor militare a fost atacată de mine cu scopul de a distruge aeronavele militare. Sabotajul trenului a avut drept scop scoaterea din uz a căii ferate pe care am observat transportul tehnicii militare. Aș dori să menționez că am monitorizat mișcarea trenurilor pe linia ferată pe care am sabotat-o și m-am asigurat că nu circulă trenuri de pasageri pe acel traseu. Ca o garanție suplimentară, am avut contact vizual direct. Dacă viața oamenilor mi-ar fi fost indiferentă, aș fi putut deraia un tren fără să fiu prezent la fața locului. Nu am nicio legătură cu tentativa de a fabrica un nou dispozitiv exploziv și de a sabota un alt tren. Explozia din 11 noiembrie 2023 a provocat multă vâlvă și am înțeles că măsurile de securitate vor fi intensificate. În plus, aveam destule probleme personale. Am o atitudine bună față de populația Rusiei. Există divergențe legate de unele evenimente începând din anul \[20]14, dar pentru mine acest lucru nu este un motiv să urăsc pe cineva. Imposibilitatea de a influența în mod pașnic acțiunile autorităților și urmărirea penală a celor care nu sunt de acord cu ele îi determină pe unii să plece din țară, iar pe alții să recurgă la acțiune. Oricum ar fi, indiferent de gravitatea faptelor, aplicarea torturii în timpul interogatoriilor este inadmisibilă, dacă trăim într-un stat de drept. Să torturezi cu curent electric și să bați un om legat este un gest josnic. Răspunderea revine nu doar celui care a aplicat aceste metode, ci și celui care știe de ele, celui care nu reacționează și celui care ajută la ascunderea adevărului. Și, în încheiere, voi citi un fragment dintr-un poem al lui Nestor Mahno: „De-ar fi să ne îngroape acum / Esența noastră nu va cădea-n uitare / Ea se va ridica-n ceas greu / Și va învinge — cred asta”. >>
