Cenușiul, lăcomia și nemulțumirea au fost temele dominante, punctează The Economist. Revista britanică face un tur al biografiilor despre Putin, din ultimii 20 de ani, analizează cât au reușit ele să anticipeze momentul de azi și pune în lumină volumul și autorul care pot fi considerați „victorioși”.
<< Ne atenționase. Vladimir Putin a anunțat cine este și de ce este capabil, în „La persoana întâi”, o transcriere de interviuri, publicată în 2000, la începutul domniei sale deja prea lungi. În tinerețe, și-a amintit el, a fost un mic bandit dur care s-a luptat cu șobolani în casa scărilor din blocul cu apartamente comunale, iar mai târziu s-a certat cu străinii pe străzile din Leningrad. „Un câine simte când cineva se teme de el”, aflase el, „și mușcă”. Prețuia loialitatea și se temea de trădare. Era hipersensibil la umilințe, atât în ceea ce privește țara lui, cât și în ceea ce-l privește pe el însuși (concepte care, în deceniile care au urmat, au devenit periculos de estompate). A purtat ranchiună.
Una a fost legată de prăbușirea Uniunii Sovietice. În interviuri, își amintea despre o excursie în Abhazia și un turneu de judo în Moldova: Imperiul sovietic fusese bogăția și mândria lui, iar când a căzut, i-a picat greu. „Am vrut ca ceva diferit să se ridice în locul lui”, a spus el despre influența sovietică pierdută în Europa de Est. Arzând frenetic hârtii, ca ofițer KGB la Dresda, în 1989, îndurerat de „paralizia puterii” care părea să fi afectat Moscova, a ajuns să asocieze mulțimile care protestau cu dezintegrarea. Între timp, corupția pândea Rusia și a lăsat să se înțeleagă faptul că „dacă cineva crede că cineva a furat ceva, lasă-l să demonstreze asta”.
Uneori, domnul Putin din „La persoana întâi” pare sincer, alteori, înțelegător și retras. Puțini oameni l-au cunoscut bine; era văzut ca un om cenușiu, de nepătruns. De atunci, cenușiul, nemulțumirea și lăcomia de corupție au fost temele dominante în cărțile scrise despre el, în limba engleză. Pe măsură ce a adunat în el resentimente, secrete, atuuri și temeri, accentul pus pe aceste caracteristici s-a schimbat. Privind înapoi, la o bibliografie a domnului Putin, arată cum a fost schimbat – sau exagerat – de putere și cu ce sincope a înțeles lumea amenințarea pe care o reprezintă.
Pe măsură ce dl Putin a urcat fără să lase urme de la Sankt Petersburg la Moscova, în anii 1990, apoi de la conducerea FSB (succesorul principal al KGB) la președinție, cenușiul a devenit tonul principal. Având în vedere sloganurile sale oximoronice, cum ar fi „democrația gestionată” și „dictatura legii”, și mutările saleîn direacția neutralizării mass-media, instanțelor, parlamentului și oligarhilor din Rusia, observatorii l-au confundat rareori cu un democrat autentic. Dar unii au văzut cooperarea lui cu Occidentul, după atacurile de la 11 septembrie, ca pe începutul unei realinieri permanente, nu doar ca pe o mișcare tactică. Mulți au întârziat să-și dea seama că abuzurile sale trebuiau să treacă și peste granițele Rusiei.
În „Putin: Russia’s Choice” (2004), Richard Sakwa credea că țara s-a scuturat de naționalism și imperialism; era încrezător că modernizarea sa economică și integrarea globală vor continua. Andrew Jack a fost mai precaut, în „Inside Putin’s Russia” (2004), observând reculul democratic al domnului Putin și nesocotirea drepturilor omului. „Contradițiile dintre liberalismul economic și autoritarismul politic se vor ciocni în cele din urmă”, a prezis el. Dar el a considerat că acest „cekist liberal” este mai de încredere decât predecesorul său, Boris Elțin.
Comparația a fost larg răspândită: opiniile optimiste ale străinilor despre dl Putin au fost inițial colorate de sentimentul că situația fusese mai rea și că ar putea fi din nou. Părea prins într-o alternanță rusească familiară, între îmbrățișarea și respingerea Occidentului. Întrebarea părea să fie cât de util sau obstructiv avea să se dovedească el pentru planurile occidentale – nu dacă ar putea încerca să refacă lumea.
Întunericul și expertul
David Satter a fost printre primii analiști anglofoni care au evaluat răul din sistem. În „Darkness at Dawn”, el a acuzat FSB că a orchestrat un șir de explozii în Rusia, în 1999, care au ucis aproximativ 300 de oameni și au declanșat al doilea război cecen, ajutându-l astfel pe Putin, care a supervizat luptele, să-și asigure președinția. Puțini au fost gata să digere acea teorie; câțiva ruși care au urmărit-o au ajuns la o moarte urâtă. (Înlocuiți cuvântul „Ucraina” cu „Cecenia”, iar comentariile domnului Putin despre război, din cartea „La prima persoană”, se potrivesc în mod ciudat cu măcelul și minciunile de astăzi. „Misiunea sa istorică” a fost să prevină prăbușirea Rusiei, a susținut el; iar ceea ce ar putea să pară agresivitate, ar fi de fapt autoapărare.)
Cu timpul, scriitorii au înțeles că toată Rusia lui Putin, nu doar Cecenia, era guvernată mai degrabă prin putere decât prin lege. Pe măsură ce rakeții și redistribuirea bogăției au ieșit la lumină, la fel și stilurile faraonice de viață ale celor din interior, lăcomia a eliminat cenușiul, ca laitmotiv în comentarii. Mafia a devenit analogia preferată pentru clica de siloviki lui Putin, sau oameni puternici.
În „The Man Without a Face” (2012), de exemplu, Masha Gessen l-a caracterizat pe dl Putin (la acea vreme aflat pe punctul de a prelua președinția după o perioadă pro-forma ca prim-ministru) ca ucigaș și ins care extorchează. Această versiune a lui – de bandit KGB devenit naș al mafiei – fusese „ascunsă la vedere”, dar ascunsă de iluzii și de acel furnir gri. Moartea și teroarea i-au fost utile din punct de vedere politic domnului Putin, scria autorul. El nu a făcut nicio distincție între interesele statului și ale sale.
Rețeaua de gangsteri a fost elaborată definitiv în „Putin’s People” (2020). În sistemul „capitalismului KGB” pe care l-a descris Catherine Belton, guvernul din Rusia era o mașinărie pentru extragerea rentelor și exproprierea activelor, politica era o ceartă pentru cine le-a luat, iar președintele arbitrul său. Silovikii erau legați împreună printr-un regim de șantaj reciproc, în care secretele erau atât arme, cât și pasive; la rândul său, domnul Putin vărsase prea mult sânge și și-a făcut prea mulți dușmani pentru a se retrage. Pe lângă auto-îmbogățire, prada a fost folosită pentru a submina Occidentul, banii negri au auns în întreaga lume pentru a finanța „măsuri active” și „restabilirea poziției globale a țării”.
A treia caracteristică – nemulțumirea – a fost întotdeauna vizibilă. Este de notorietate, în 2005, Putin a descris căderea Uniunii Sovietice drept „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea”. După ce a anexat Crimeea, în 2014, el a spus că colapsul sovietic a lăsat Rusia jefuită și rușinată. Dar a durat mai mult descifrarea faptului că tonul lui imperial fusese mult mai mult decât camuflaj pentru corupție și unde ar putea duce asta.
În „The New Tsar” (2015), Steven Lee Myers a identificat revoluția portocalie din Ucraina, din 2004, ca un punct de ruptură. Protestele uriașe au dat peste cap rezultatul unor alegeri care fuseseră trucate în favoarea candidatului lui Putin. Răsturnarea a combinat umilirea personală cu o respingere geopolitică; i s-au activat teama de mulțimi și sentimentul de pericol pe care i-l dă democrația.
El „a cultivat experiența aceasta ca pe o ranchiună”, a scris domnul Lee Myers, strângând șuruburile în Rusia, intensificându-și propaganda și creând mișcări de tineret domesticite, pentru a domina străzile. Atitudinea sumbră, cekistă, a domnului Putin nu putea admite posibilitatea ca ucrainenii să se întoarcă spre Occident – și să-l respingă pe el – din proprie voință. Convins că CIA îi plătise sau îi convinsese, el s-a angajat într-o spirală de amestec care a culminat cu cea mai recentă invazie. Până în 2014, credea domnul Lee Myers, și-a găsit o misiune „milenarară” ca lider indispensabil al unei puteri excepționale. „Întrebarea era acum unde se va opri politica lui Putin?”
Dintre cronicarii imperiului Putin, Clifford Gaddy și Fiona Hill au ghicit cel mai bine răspunsul. În „Mr Putin: Operative in the Kremlin” (2015), ei au văzut în eforturile sale de a face economia Rusiei mai rezilientă și de a elimina opoziția internă, o pregătire pe termen lung pentru confruntarea cu Occidentul. Încercarea lui de a submina democrațiile occidentale prin coloana a cincea, mită și kompromat a făcut parte din aceeași strategie. Cenușiul, au scris ei, a fost întotdeauna tactic: domnul Putin a fost „cel mai bun artist de joc politic”, personajul său public mercurial o modalitate de a-și ține adversarii în dezechilibru.
Domnul Gaddy și doamna Hill – care a devenit principalul consilier pe Rusia în Consiliul Național de Securitate al lui Donald Trump – au ajuns la concluzia că el este mai mult decât un gangster avar. Obiectivul său era să supraviețuiască și să-și învingă inamicii care, în opinia sa, erau și inamicii Rusiei; în acest scop ducea un război lung, hibrid, împotriva Occidentului. El se va arunca asupra punctelor slabe, a avertizat perechea, și își va duce la îndeplinire amenințările. „Nu va renunța și va lupta murdar.” Cu toate acestea, chiar și acești autori au considerat că, fie și doar din motive comerciale, dl Putin „nu vrea ca Rusia să ajungă un stat paria”.
Roata dințată a țarului
Privind retrospectiv, doar optimiștii au greșit. Pe măsură ce președintele novice, agitat în costumul său, a îmbătrânit și s-a osificat ca un monstru umflat de botox cenușiul dispăruse din bibliografia lui. Au pus stăpânire lăcomia și nemulțumirea. Ceea ce au ratat observatorii din afară, totuși, a fost cât de mult, pe parcursul a două decenii, efectele puternice ale puterii ar exacerba aceste trăsături vechi.
Conform logicii inexorabile a autoritarismului, represiunea pe plan intern a lui Putin a devenit din ce în ce mai severă. A devenit mai izolat, atât din punct de vedere diplomatic, cât și sub aspectul consilierilor săi. A eliminat constrângerile morale, în campaniile sale militare. Retorica naționalistă s-a întărit într-o ideologie apocaliptică, care a pătruns adânc în istorie și a proiectat Rusia ca un bastion împotriva Occidentului decadent. Frica lui de mulțimi a devenit un fel de paranoia narcisistă. A acumulat ranchiuni – nu în ultimul rând, împotriva Ucrainei – și a rămas suficient de mult pentru a se răzbuna.
Între timp, costurile pentru poporul său – ruși adevărați, mai degrabă decât cele ale unui trecut stilizat – au crescut. Regimul său a jefuit întotdeauna resursele țării și i-a mințit pe cetățenii acesteia, cu un dispreț tipic autoritarilor. Pe măsură ce soldații Rusiei pierd pe un câmp de luptă inutil și civilii săi se confruntă cu ostracizarea, insensibilitatea i-a devenit mai puternică. Dincolo de cărțile despre Kremlin, o perspectivă asupra acestui tratament vine de la școala istoricilor germani, inclusiv Sebastian Haffner, care a găsit o rațiune psihologică pentru devastarea pe care Hitler a adus-o asupra Germaniei: furia lui, au concluzionat ei, fusese întotdeauna îndreptată parțial asupra propriei sale țări. Ruina pe care dl Putin o aduce Rusiei (chiar dacă terorizează Ucraina) poate fi privită în aceeași lumină. El spune că își iubește patria, dar acțiunile lui sugerează contrariul.
Cartea care a văzut cel mai clar încotro se îndrepta Putinismul nu a fost o istorie sau o biografie, ci un roman. „Ziua Opricinikului”, de Vladimir Sorokin, un autor rus care trăiește în exil, iar acțiunea are loc în 2028. Rusia pe care o înfățișează pare să existe în două intervale de timp simultan, tehnologia futuristă confruntându-se cu barbaria și obscurantismul medieval. Țara este izolată de Europa și țarul a fost restaurat. Cuvântul lui este lege, dar chiar și el trebuie să se „pledeze și să se căciulească în fața Chinei”, care (împreună cu exporturile de gaze) susține economia. Opricinik-ul din titlu este unul dintre acoliții săi din elită – numele provine de la un ordin de slujbași nemiloși de sub conducerea lui Ivan cel Groaznic. Metodele lor sunt crima și tortura, extorcarea și furtul.
Publicată în 2006, distopia satirică a domnului Sorokin a ajuns să pară mai prevestitoare decât ciudată. Detaliile sunt grotești, dar și, uneori, îngrozitor de familiare. În poveste, când a fost construit zidul, „oponenții au început să se târască din crăpături ca niște centipede nocive” – imagini care anticipează dezumanizarea de către Putin a criticilor săi ca niște țânțari. Înfricoșător, când oprichnicii se strâng pentru un desfrâu, unul dintre toasturile lor este „Hai cu epruarea!” >>
Cum a transformat Putin „valorile tradiționale” în armă, pentru a-și apăra răboiul din Ucraina
