Lovitura primită de Hezbollah a contribuit la reunificarea Libanului, începând cu alegerea lui Joseph Aoun ca președinte
Libanul, o țară ținută captivă de mult timp sub jugul mașinăriei de război și mafiei Hezbollah, a făcut primii pași către redobândirea suveranității și a viitorului său. Timp de peste doi ani, Libanul a fost lipsit de un președinte, țara fiind prins într-o paralizie politică orchestrată de Hezbollah, a cărui putere necontrolată a redus la tăcere orice opoziție și l-a intimidat pe aliatul său șiit, Amal, să trădeze țara. Însă, începând cu 9 ianuarie, Libanul are un președinte – și o mare parte din merit îi revine Israelului care, tehnic, se află în stare de război cu vecinul său de la nord. Ăsta e Orientul Mijlociu.
În ultimele luni, campania militară concertată a Israelului împotriva Hezbollah a demantelat o mare parte din această organizație care fusese cea mai puternică armată non-statală din lume. După un an de atacuri cu rachete neîncetate, lansate de Hezbollah (pretins în solidaritate cu Hamas, care luptă împotriva Israelului în Gaza), Israelul a inițiat între septembrie și noiembrie o operațiune vizând infrastructura și conducerea Hezbollah, aplicând lovituri de precizie.
Deși aceste acțiuni au provocat daune colaterale și victime civile, impactul lor a fost transformator. Încetarea focului din noiembrie a fost, în esență, o capitulare a Hezbollah, lucru rar întâlnit în această eră și regiune încăpățânată. Progresul politic a venit când a rupt rândurile Amal (care fusese odată rivalul Hezbollah în lupta pentru sprijinul comunității șiite, iar în ultimii ani un aliat). Această schimbare crucială a permis parlamentului libanez să-l aleagă președinte pe creștinul maronit Joseph Aoun, comandantul militare. El a promis să asigure că statul libanez deține monopolul asupra armelor, un principiu consacrat în rezoluțiile Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite și în Acordul Taif care a pus capăt războiului civil din Liban, precum și în logica ce susține că doar astfel o țară poate fi luată în serios. Dacă acest angajament va fi realizat, ar putea marca o schimbare profundă într-un teritoriu de mult timp dominat de facțiuni înarmate și de influența malignă a Iranului.
Cifrele ilustrează această schimbare politică. În prima rundă de vot, Aoun a obținut 71 de voturi, insuficient pentru a atinge pragul de 86 necesar. Însă, până la a doua rundă, a câștigat 99 de voturi, datorită deciziei Amal de a abandona obstrucționismul Hezbollah. Această pivotare strategică ar fi venit, se pare, în schimbul ministerului de finanțe – o concesie semnificativă ce subliniază recunoașterea de către Amal a influenței în scădere a Hezbollah.
„Ceea ce s-a întâmplat în regiune, între Israel și Hezbollah, a constituit primul motiv pentru care această alegere a fost posibilă, deoarece Hezbollah blocase alegerea oricui nu îi era aliat”, a declarat expertul în politică externă Walid Phares, un maronit născut în Liban, care l-a consiliat pe Donald Trump (vezi discuția VIDEO de mai jos). „Această alegere este rezultatul unui nou echilibru de putere, care este consecința războiului dintre Israel și Hezbollah. Nu există nicio îndoială în privința asta”.
Declinul Hezbollah nu este doar rezultatul acțiunilor Israelului, ci face parte dintr-o recalibrare geopolitică mai amplă. În primul rând, este vorba despre slăbirea Iranului, principalul susținător al Hezbollah, care a suferit pierderi majore după ce Israelul a distrus o mare parte din apărarea sa aeriană într-un atac desfășurat acum trei luni, ca represalii pentru cel mai mare atac cu rachete balistice din istorie, produs cu câteva săptămâni mai devreme. A urmat apoi prăbușirea, la Damasc, pe 8 decembrie, a regimului Bashar al-Assad, un aliat al Iranulului, regim care transformase țara într-o bază iraniană și într-un coridor de transport al armelor către Hezbollah. Totuși, intervenția militară decisivă a Israelului a fost catalizatorul care a înclinat balanța. Prin țintirea infrastructurii și conducerii Hezbollah, precum și prin asasinarea, în septembrie, a emblematicului secretar general al grupării, Hassan Nasrallah, Israelul nu doar că și-a apărat propriile granițe, dar a perturbat și capacitatea miliției de a-i mai Libanului agenda politică.
Pe termen lung, rămân multe de făcut pentru a redresa Libanul (AICI, o privire asupra originilor sale din flori). Constituția sectară a țării, care împarte puterea politică pe linii religioase, este un vestigiu al trecutului, ce perpetuează diviziunea și ineficiența. O nouă constituție, incluzivă, care să prioritizeze identitatea națională în detrimentul afilierilor sectare, este esențială pentru un progres sustenabil. Trebuie să urmeze reforme în materie de guvernanță, transparență și politică economică, alături de reconstruirea încrederii între poporul libanez și instituțiile sale de stat. De asemenea, Libanul trebuie să își trateze rezonabil populația palestiniană (încă definită ca „refugiați” și lipsită de drepturi de-a lungul a patru sau cinci generații). Și, în final, este necesară pacea cu Israelul.
Dar, pentru moment, pași mărunți. Alegerea lui Aoun reprezintă o oportunitate de a redobândi suveranitatea și de a reconstrui economia. Țara are acum o șansă de a debloca ajutorul financiar de care are disperată nevoie, oferit de statele din Golf, ajutor ce fusese suspendat din cauza temerilor că fondurile vor fi deturnate către Hezbollah și, implicit, de către Iran. Cu Hezbollah slăbit și un președinte orientat spre reforme, la conducere, Libanul se poate reorienta către Occident și vecinii săi arabi, lăsând în urmă umbra influenței iraniene.
Rămâne de văzut dacă armata libaneză va prelua cu adevărat controlul în sudul țării (la granița cu Israelul), așa cum cere acordul de încetare a focului negociat de SUA – cu atât mai puțin dacă va dezmembra forțele militare rămase ale Hezbollah. Teoretic, dacă Iranul va fi suficient de slăbit, ne putem imagina că unii dintre luptători ar putea fi integrați în forțele armate libaneze.
Chiar și un efort de bună-credință în această direcție ar fi fost de neimaginat acum câteva luni – iar acest lucru trebuie considerat un succes al politicii externe a lui Joe Biden și, da, al guvernului israelian în mare parte odios al lui Benjamin Netanyahu (care a fost primul ce a salutat alegerea lui Aoun). Fără acțiunile lor, Libanul probabil ar fi fost încă blocat în stagnare, cu viitorul său dictat de o miliție susținută de Iran, iar nu de liderii săi aleși.
În analele politicii din Orientul Mijlociu, povestea renașterii Libanului va rămâne un testament al jocului complex dintre conflict și diplomație, al rolurilor decisive jucate uneori de zeița ironiei, prințul moștenitor al alianțelor ciudate și insondabila axiomă karmică potrivit căreia acțiunile au consecințe și te vor prinde din urmă.
