Interviurile de la televiziunile arabe și israeliene dezvăluie un decalaj uluitor la nivel de percepții
Am apărut în mod regulat atât în mass-media israeliană, cât și în cea arabă pe parcursul acestui război, dar rareori am avut parte de un asemenea șoc ca în aparițiile recente la Al Jazeera din Qatar și I24 din Israel. Gradul în care perspectivele se ciocnesc este incredibil chiar și pentru vremurile noastre polarizate și radicalizate. Te face să te întrebi la ce vor duce toate astea — iar dacă nu învățăm să vedem lucrurile din perspectiva celuilalt, sunt sigur că răspunsul este: „la nimic bun”.
Pe de o parte, am fost portretizat ca un răufăcător și un apologet al suferinței în masă provocată palestinienilor. Pe de altă parte, ca un apărător nerealist și greșit orientat al acelorași palestinieni, împotriva tacticilor drepte ale Israelului. Cum am ajuns, în mod ciudat, să întruchipez două opinii diametral opuse — niciuna dintre ele nereprezentându-mă cu adevărat — ilustrează cât de imposibil este să scapi de răstălmăcirea constantă a narațiunii, definitorie pentru acest război.
Povestea noastră începe pe 2 ianuarie, când am fost intervievat de două ori la Al Jazeera, canalul de știri cu sediul în Qatar, care între timp a fost interzis nu doar de Israel, ci și de Autoritatea Palestiniană din Cisiordania. Gazda emisiunii, Sami Zeidan, a început citând o serie de organizații globale, inclusiv Salvați copiii și Consiliul Norvegian pentru Refugiați, care au acuzat Israelul că obstrucționează ajutorul umanitar pentru Gaza. „Au dreptate să fie îngrijorați de blocadă și de întreruperea ajutorului într-un moment în care oamenii se confruntă cu o iarnă rece și umedă?”
„Cred că au absolut dreptate să fie îngrijorați”, am răspuns eu. „Asistăm, fără îndoială, la o dramă umanitară majoră, probabil la o catastrofă”. Cu toate acestea, am menționat că o mare parte din ajutorul trimis în Gaza este deturnat de Hamas și vândut pe piața neagră, o afirmație susținută de numeroase rapoarte. În plus, au fost atacați șoferi de camioane, ceea ce i-a determinat pe unii să refuze să intre în Fâșia Gaza.
„În 14 noiembrie, Comitetul Special al ONU pentru Investigarea Practicilor Israeliene a declarat că obstrucționarea de către Israel a ajutorului umanitar, prin blocada asupra Gazei, provoacă intenționat moarte, foamete și răni grave și folosește înfometarea ca metodă de război”, a continuat Zeidan. „Se înșală?”
„Nu pot citi gândurile altora, la fel cum nici Comitetul Special al ONU nu poate”, am spus eu. „Mă îndoiesc puternic că intenția Israelului este de a provoca foamete sau moarte. Intenția sa este de a recupera ostaticii și a înlătura Hamas”. Deși am fost de acord că în Gaza există foamete și o suferință epică, am adăugat că nu aveam dovezi clare despre foamete în sensul strict al termenului. Ceea ce am vrut să spun, așa cum am clarificat de mai multe ori, se referea la decese cauzate direct de foamete – însă era prea târziu pentru astfel de nuanțe.
La a doua apariție, câteva ore mai târziu, Zeidan m-a presat din nou asupra afirmației mele, informând chiar telespectatorii la ce oră exact, în GMT, fusese înregistrată indignarea. „Ați afirmat foarte clar că nu credeți că există foamete în Gaza. Acum am auzit de la un oficial Oxfam care a spus, foarte clar, că există. După ce ați auzit asta, sunteți dispus să admiteți că poate nu ați prezentat corect realitatea a ceea ce se întâmplă în Gaza?”
„Ceea ce am spus a fost că, din câte știu, nu există decese răspândite cauzate de foamete. Există însă o mare foame, o mare suferință și o situație complet inumană, pe care oricare dintre noi ar trebui să o deplângă”, am spus eu. „În loc să ne împotmolim în semantica privind definiția foametei, haideți să fim de acord cu faptul că palestinienii din Gaza suferă monumental. Ar trebui să sperăm cu toții că 2025 va aduce sfârșitul acestui război cât mai repede posibil”.
Dar încercarea mea de a muta discuția către modalitățile prin care criza ar putea fi rezolvată a fost complet ignorată.
Sunt de părere că aparițiile la Al Jazeera sunt importante pentru a crea înțelegere dincolo de granițele culturale — și, într-adevăr, aplaud sincer acest post care nu este un admirator al Israelului, pentru că m-a invitat; reprezintă mai multă considerație decât ai primi de la unele canale occidentale partizane. De fapt, comentariile despre experiența mea pe canalul lor de YouTube (o mostră, mai jos) au fost interesante: destul de multe au fost de partea mea, unele chiar extrem de entuziaste. Dar, da, marea majoritate și-au exprimat neîncrederea față de ceea ce considerau a fi o nerușinată răutate din partea mea. Un comentator a susținut că „fața mea albă, părul galben, ochii albaștri și engleza perfectă” dovedesc că nu aparțin Orientului Mijlociu (după cum unii cititori probabil știu deja, locuiesc în Tel Aviv).
În acea seară, am fost inclus în CC-ul unui e-mail trimis de o persoană din Australia, care se identifica drept „Creștin gay pentru Palestina”. Mesajul era adresat Națiunilor Unite, dar includea o serie de destinatari potențial interesați, de la Secretarul de Stat al SUA, Antony Blinken, până la personalități media precum Piers Morgan, și suna astfel: „Dan Perry, ca sionist american hitlerist (sic), este un ghimpe fascist rasist și mă rog la Dumnezeu să existe cineva care săi-i șteargă familia de pe fața pământului, exact cum evreii smulg familii în Gaza”.
Presupun că acesta e costul de a fi în această poziție.
Chiar a doua zi, am apărut în platoul știrilor de weekend al postului israelian I24, de această dată în limba ebraică. (Acest canal multilingv a început recent să se extindă pe piața locală.) Postul pretinde că nu adoptă o poziție politică explicită, în contextul israelian, dar să spunem doar că tonul și conținutul nu puteau fi mai diferite de cele de la Al Jazeera.
În timpul apariției mele, locotenent-colonelul în rezervă Shosh Raban, care este liderul unui lobby ce susține acțiuni militare ferme, a pledat pentru oprirea completă a ajutorului umanitar către Gaza.
„Conform oricărei versiuni a dreptului internațional, este ilegal să înfometezi în mod deliberat o populație civilă”, am răspuns eu. „Întreaga lume ar fi împotriva ta. Chiar și Trump va trebui să fie împotriva ta. Nu poți să faci rău în mod intenționat unor oameni nevinovați”.
Platoul a explodat efectiv, Raban și alții acuzându-mă de o periculoasă naivitate. Eli Stivi, tatăl, de obicei empatic și blând, al unui ostatic aflat în Gaza, a susținut că „pe 7 octombrie, toată lumea de acolo a fost implicată”. „Dar un copil de doi ani?”, am întrebat eu. „Femei și copii!”, a insistat el, făcând referire la videoclipuri cu mulțimi din Gaza atacând ostatici pe străzi. „Bebelușii?”, am întrebat eu. „Poate nu bebelușii”, a admis Stivi, cu reticență.
Am încercat să argumentez că privarea civililor de ajutor nu este „nici morală, nici evreiască, nici inteligentă. Israelienii nu ar trebui să fie târâți la nivelul Hamas și astfel să devină inumani”. Dar până și eu abia îmi mai puteam auzi propriile cuvinte, din cauza țipetelor vitriolice cu care am fost întâmpinat. Raban m-a numit „delirant” și „detașat” și a adăugat: „îmi vine greu să cred ce aud, chiar și în glumă”.
Un singur invitat din platou m-a susținut pe deplin: lt. col. Doron Avital, fost membru centrist al Knesset-ului și fost comandant al unității de elită Sayeret Matkal. „Vreau să susțin ceea ce a spus Dan”, a intervenit Avital. „Nu nu putem juca cu ajutorul umanitar”.
