„Ce coincidență norocoasă. Într-o săptămână care ar putea aduce prăbușirea umilitoare a mandatului de premier al lui Boris Johnson, o oportunitate de-a deveni pe deplin churchillian i-a apărut din senin. Într-un memorandum fără precedent, detaliat și direct, Ministerul de Externe britanic a anunțat că a dezvăluit planurile Rusiei de-a organiza o lovitură de stat la Kiev. Johnson s-a grăbit să susțină vestea alarmantă cu un avertisment grav adresat lui Vladimir Putin. „Informațiile sunt foarte clare că există 60 de grupuri de luptă ruse la granițele Ucrainei, toată lumea poate vedea planul pentru un război-fulger care ar putea distruge Kievul”, a declarat Johnson reporterilor luni. „Trebuie să explicăm foarte clar Kremlinului că acesta ar fi un pas dezastruos.” Guvernul a anunțat, de asemenea, noi transporturi de rachete antitanc și 30 de antrenori de la Regimentul Rangers – ducând astfel sloganul „Dumnezeu să salveze regina” în trendul postărilor de pe Twitter din Ucraina”, scrie istoricul britanic Owen Matthews într-o analiză din The Spectator.
<< Care au fost informațiile care au declanșat demersul dramatic al FCDO? Raportul s-a referit la cinci persoane despre care guvernul britanic crede că au primit aprobare de la Kremlin pentru a conduce un guvern pro-Moscova după o invazie fulgerătoare a Rusiei. Unul este fostul deputat ucrainean Eevgheni Muraev, care și-a pierdut locul când partidul său nu a reușit să câștige 5% din voturi la alegerile din 2019 și despre care FCDO consideră că este „un potențial candidat” la rolul președintelui Quisling (Vidkun Quisling – premier al Norvegiei în timpul ocupației naziste, acuzat de trădare națională – n.r.) al Kremlinului. Muraev este proprietarul postului de televiziune Nash – pe care autoritățile de reglementare ucrainene au încercat să-l închidă încă de anul trecut pentru difuzarea de propagandă pro-rusă. Cu toate acestea, el este de fapt interzis în Rusia, unde procurorii au înghețat activele unei firme aparținând tatălui său. „Cred că Ministerul de Externe este confuz”, a spus Muraev pentru Observer, râzând. Ceilalți patru bărbați numiți de Londra drept complotiști-cheie: fostul prim-ministru Mikola Azarov, fostul secretar adjunct al Consiliului Ucrainean de Securitate Națională și Apărare, Volodimir Sivkovici, foștii vicepremieri Sergi Arbuzov și Andrei Kluev — sunt, prin contrast, exilați în Rusia din 2014. Toși sunt niște foști marginali. Ideea că acești bărbați ar putea forma un guvern credibil la Kiev este exagerată.
Și cum rămâne cu alte informații care au stat la baza bătăilor de tobe ale războiului? Luna trecută, SUA și-au avertizat oficial aliații din NATO că dețin informații că armata rusă are planuri tactice detaliate pentru o invadare terestră a Ucrainei. Washingtonul a continuat cu știrile că agenți ruși pregătesc atacuri și provocări pe teren în Ucraina. În plus, există dovezile de netăgăduit prin satelit ale unei acumulări de 100.000 de trupe rusești la granița ruso-ucraineano-bielorusă, în desfășurare din octombrie, precum și desfășurarea a 140 de nave de război rusești pentru exerciții în Atlantic, Mediterană și-n Golful Persic.
Dar există o problemă cu această imagine alarmistă. Kremlinul nu a făcut niciun efort pentru a-și pregăti propria populație de războiul împotriva Ucrainei. Putin nu a cerut Kievului și nu a emis nicio amenințare. Televiziunea de stat rusă s-a concentrat în ultimele săptămâni pe nelegiuirile expansiunii NATO și isteria Occidentului din cauza zvonurilor de război – dar fără prea multe referiri la situația populației rusofone din Ucraina, care a constituit fundalul anexării Crimeei în 2014. Sondajele recente arată că o invazie pe uscat a Ucrainei ar fi un subiect greu de vândut – mai ales tinerilor care ar trebui să lupte. Centrul independent Levada a constatat luna trecută că 66% dintre rușii cu vârsta cuprinsă între 18 și 24 de ani au o atitudine „pozitivă” sau „foarte pozitivă” față de Ucraina.
Până acum, toate mesajele Kremlinului, de la diplomația hardball și până la mișcările heavy metal din jurul granițelor Rusiei, au vizat exclusiv un public străin, nu unul intern. Dacă asta se schimbă, iar Putin și mașinăria lui media vor începe să adreseze cereri și amenințări împotriva guvernului Ucrainei, am putea începe să ne îngrijorăm. Dar pentru moment, toate cererile lui Putin de-a opri expansiunea NATO au fost îndreptate către membrii NATO – mai ales către Washington – și nu către Kiev.
Dar rapoartele serviciilor de informații? Cel mai probabil sunt adevărate. Este cu totul plauzibil ca mulți oameni din interiorul Kremlinului, precum și din serviciile militare și de informații ale Rusiei, să viseze la o lovitură de stat și poate chiar descoperă acum potențiali candidați pentru guvernul lor fantezist. Este la fel de plauzibil și faptul că Rusia are mulți ofițeri și agenți sub acoperire care explorează modalități de-a stimula tulburări etnice și de-a organiza provocări împotriva populației vorbitoare de limbă rusă din centrul și estul Ucrainei. La fel este și ideea că armata rusă a fost rugată să elaboreze diverse planuri de invazie bazate pe actualele capacități ucrainene de apărare.
Este înfricoșător – sau doar o procedură standard rusească? Capacitatea nu este același lucru cu intenția, deși într-o zi ar putea deveni așa. În acest moment, intenția lui Putin este destul de simplă. Vrea să arate Occidentului că este foarte serios în a pune capăt angajamentului militar al NATO cu Ucraina. Și, de asemenea, vrea să demonstreze cât de divizată este NATO în această problemă.
În acest sens, Putin a reușit deja. NATO și UE par suficient de unite pentru a promite sancțiuni devastatoare – deși, în mod semnificativ, fără cizme pe teren – dacă Putin invadează efectiv. Însă cât privește înțelepciunea aprofundării legăturilor militare cu Ucraina – nu-s chiar atât de unite. Emmanuel Macron și-a exprimat iritarea că SUA și Rusia discută despre viitorul Europei fără a ține cont de UE, care depinde de Rusia pentru 40% din gazele sale naturale. Iar Germania – și mai dependentă de gazul rusesc – a fost mereu nervoasă în legătură cu eforturile de extindere ale NATO mai spre est. Berlinul a refuzat să furnizeze Ucrainei arme, iar șeful forțelor navale germane, Kay-Achim Schönbach, a demisionat săptămâna trecută după ce a spus că ar fi „ușor să-i acordăm lui [Putin] respectul pe care și-l dorește și pe care, probabil, îl merită”. Președintele american Joe Biden, la rândul său, a spus că ar putea exista o incursiune „minoră” a Rusiei în Ucraina – fiind însă corectat rapid de adjunctul său Kamala Harris, care a insistat că orice incursiune va aduce sancțiuni paralizante.
Putin nu-și dorește mai multe sancțiuni – în special nu cele care vor amenința puterea cu adevărat mare și în creștere a Rusiei asupra aprovizionării cu energie a Europei, deoarece legile verzi fac să crească atât prețurile, cât și cererea de gaze naturale. Nici nu vrea sau are nevoie de mai multe bucăți din Ucraina – nu există niciun avantaj strategic, politic sau economic într-un război de uzură pentru o țara deschisă. Scăderea nivelului de trai a erodat ratingurile odinioară astronomice ale sondajelor lui Putin la cel mai prost minim înregistrat vreodată, de 32%. Un război scurt și victorios precum Crimeea ar putea, teoretic, să-i rezolve problema popularității. Mai degrabă decât o ocupație, el ar putea opta pentru un fulger care să arate slăbiciunile forțelor armate ale Ucrainei și neputința NATO de-a o ajuta. Dar chiar și cea mai scurtă și mai limitată invazie a Ucrainei ar risca să prăbușească economia Rusiei și, odată cu ea, regimul lui Putin.
Dar de ce ar trebui Putin să lupte într-un război adevărat când pur și simplu mutarea de echipament militar prin propria țară pare a-l avantaja atât de bine? Macron vorbește despre revigorarea unui summit UE-Rusia. Biden a semnalat că este pregătit pentru o altă întâlnire personală, o piesă de teatru a superputerilor în care Putin se delectează și excelează. Washingtonul, care anul trecut a fost obsedat de schimbarea noii administrații din Europa pentru a se concentra asupra Chinei, este din nou agitat de discuții legate de amenințările Kremlinului. Secretarul britanic al Apărării, Ben Wallace, a fost invitat la Moscova.
Și așa ajungem înapoi la Johnson. Era corect și nimerit să fi reiterat angajamentul Marii Britanii față de independența și integritatea Ucrainei (deși predecesorul său David Cameron nu a făcut nimic pentru a o apăra efectiv în 2014). Dar adevărul este că Marea Britanie nu este cu adevărat un jucător în acest joc – nici chiar un spectator, dar cu siguranță nu mai mult decât un mesager. Mesajul lui Putin este îndreptat către Washington (cel mai dornic să împingă aderarea ucraineană la NATO), către Berlin și Paris (cele mai precaute cu privire la extinderea NATO) și, indirect, către Kiev, pentru a le avertiza cât de grave ar putea fi consecințele cursului de aderare.
În cele din urmă, războiul fals se potrivește tuturor – mai presus de toate, acelor lideri cu probleme electorale acasă. Nu te costă nimic să dai din gură. În teatrul grandorii internaționale, cel mai îndrăzneț în cacealmale primește cele mai mari aplauze. A vorbi dur le permite politicienilor să poarte războaie verbale și să pretindă victoria atunci când războiul real nu are loc. Biden și (în cazul în care va supraviețui scandalului chermezelor) Johnson vor pretinde în curând că au înfruntat agresiunea rusă și au câștigat. Fără îndoială, propagandiștii lui Putin vor inventa și-o formulă care să-i permită și lui să pretindă victoria.
Care-ar putea fi acea victorie? Senatorul rus Oleg Morozov, care până la pensionarea sa anul trecut a fost aproape de cercul apropiat al lui Putin, a oferit recent o perspectivă crucială asupra speranțelor Kremlinului privind discuțiile sale cu Washingtonul. „[Americanii] ar fi putut spune nu cu mult timp în urmă”, a spus Morozov la Rusia 1 pe 21 ianuarie. „Asta înseamnă că negocierile sunt în desfășurare… o parte din aceste discuții nu apare în sfera publică.” Ambele părți vor ieși cu o înțelegere off-the-record ținută cu „pumnii strânși”, a prezis Morozov – și ar fi vorba despre „însuși punctul care îi sperie atât de mult – Ucraina și NATO”. Cu alte cuvinte, echipa lui Putin consideră că o înțelegere privată cu Washingtonul – că linia roșie a Rusiei a fost observată și va fi respectată – este mai realizabilă decât un acord public în care NATO renunță la Ucraina.
Fantezie? Probabil. Dar acesta este felul în care cercul lui Putin crede că lucrurile se fac în politica marilor puteri – zdrăngănind săbiile pentru a cere respect, nu lucrând constructiv pentru a-l câștiga. Rusia nu are aliați adevărați și are puține modalități de-a proiecta puterea care să nu fie militare sau ilegale. Unele dintre opțiunile discutate de experții TV pentru represalii împotriva intransigentului Occident includ mutarea de noi sisteme de rachete în apropierea statelor membre NATO, desfășurarea de forțe și rachete rusești în apropierea Statelor Unite, în Cuba și Venezuela, creșterea activităților armatei private afiliate Rusiei în Africa, aprofundarea cooperării militare cu China și, desigur, vechiul hit favorit, atacurile cibernetice.
Cu siguranță, Putin nu a ezitat în trecut să scoată acea sabie pentru a-și ataca vecinii mici și vulnerabili aflați în criză. Dacă nu poate fi găsită nicio formulă pentru salvarea aparențelor în următoarele luni de discuții, el poate lua în considerare să folosească din nou sabia. Dar atacarea Ucrainei cu 60 de grupuri de luptă nu este o oportunitate, e un act de sinucidere economică. Și, din fericire pentru Ucraina, dar nu și pentru Boris Johnson, aceasta-i o dovadă a faptului că Putin nu este, deocamdată, suficient de disperat pentru a risca. >>
