Un raport al Inspecția Judiciară, datat 26 ianuarie 2026, a concluzionat că acuzațiile din documentarul Justiție capturată (publicat în decembrie 2025 de Recorder) nu se confirmă. Consiliul Superior al Magistraturii a discutat raportul în ședința Secției pentru judecători din 5 februarie 2026, iar documentul a fost prezentat în spațiul public ca o „închidere” a subiectului.
Doar că, într-o postare amplă pe Facebook, fosta judecătoare și membră CSM Andrea Chiș spune că raportul are probleme serioase – de la cum a fost întocmit până la ce a ales (și ce a evitat) să verifice – și că exact această lipsă de rigoare și transparență alimentează, de fapt, neîncrederea publică în justiție.
Raportul „nu confirmă”, dar scandalul rămâne
În spațiul public, raportul Inspecției Judiciare a fost prezentat ca un răspuns „definitiv”: verificările ar fi fost „exhaustive”, iar ideea unui mecanism de influențare a soluțiilor prin schimbarea completurilor la Curtea de Apel București nu ar fi fost susținută de fapte. Raportul este semnat de inspectorul-șef, Roxana Ioana Petcu.
În ședința CSM din 5 februarie, tema a fost dezbătută cu tensiuni, inclusiv cu luări de poziție puternice în apărarea sistemului.
Ce spune Andrea Chiș: trei mari „fisuri” în raport
- O problemă de formă, cu efect de fond: cine a scris, cine a semnat
În postarea sa, Andrea Chiș susține că raportul ar fi nelegal pentru că nu ar fi semnat de inspectorii care ar fi trebuit să facă verificările, ci doar de inspectorul-șef (iar în ședința din 5 februarie, spune ea, acest aspect a fost invocat ca motiv pentru respingerea raportului de către doi membri).
Argumentul fostei judecătoare este că un raport de control e credibil dacă se vede clar cine l-a lucrat și cine își asumă verificările, nu doar cine îl parafează la final.
În sprijinul ideii că rolul inspectorului-șef e mai degrabă de „control/avizare”, ea indică atribuțiile din Legea 305/2022: inspectorul-șef „verifică, aprobă, confirmă sau avizează (…) rapoartele (…) întocmite de inspectorii judiciari”.
- „Verdict” dat înainte de verificări
A doua critică vizează un posibil bias: Chiș arată că inspectorul-șef a avut, înainte de raport (într-un interviu public), un discurs care ar fi „setat” concluzia din start: ideea că totul ar fi bazat pe percepții și emoții, nu pe fapte. În interviul publicat la 13 ianuarie 2026, Roxana Petcu vorbește explicit despre faptul că „percepțiile și sentimentele” au ajuns criteriu de evaluare și că ar fi vorba de „percepții subiective” și „experiențe individuale”.
Din această succesiune (întâi poziționare publică, apoi raport), Chiș deduce o problemă de imparțialitate: dacă îți anunți concluzia înainte să verifici, ce șanse mai au verificările să schimbe ceva?
Legea 305/2022 are și o regulă generală despre situații în care imparțialitatea inspectorului-șef „ar putea fi afectată” și despre conflict de interese, pe care Chiș o invocă în logica sa.
- Critici pe conținut: raportul – „îngust”, cu erori și explicații netestate
Aici e miezul postării: Chiș afirmă că raportul ar fi tratat subiectul ca pe o verificare de suprafață, nu ca pe un test real al unei suspiciuni grave.
- Obiective prea înguste: ar fi verificat strict cele patru dosare din documentar, fără să caute tipare (dosare prescrise, modificări de completuri pe perioadă mai lungă, comparații cu alte instanțe) – adică fără să răspundă întrebării care contează pentru public: e o întâmplare sau un mecanism?
- Inadvertențe și „motivații” adăugate: fosta judecătoare spune că raportul ar conține greșeli față de hotărârile de colegiu menționate și chiar justificări care nu se regăsesc în actele anexate – ceea ce ar sugera că raportul „completează” din condei acolo unde documentele nu ajută.
- Explicații luate de bune, nu demonstrate: în special pe schimbările de completuri, raportul ar lista modificările și le-ar declara „obiective”, fără să explice de ce sunt obiective și fără să testeze alternativele (de ce iei un dosar vechi dintr-un complet și îl muți, în loc să dai noilor veniți dosare noi?). Chiș dă și exemple concrete, inclusiv cazul Marian Vanghelie, unde ar fi fost invocată prescripția ca și cum ar fi fost „previzibilă” din 2017, deși (argumentează ea) contextul juridic s-a schimbat ulterior prin decizii ale Curtea Constituțională a României și prin hotărâri de unificare la Înalta Curte de Casație și Justiție. Mai mult, ea critică faptul că raportul ar ajunge să facă „analiză de context social și politic” (cu tentă politică), în loc să audieze persoanele care reclamă presiuni și să verifice punctual: cine a decis, pe ce bază, ce efecte a avut asupra dosarelor (inclusiv asupra riscului de prescripție)?
- „Raport fără anexe”: critica privind transparența
În final, Chiș se întreabă cum poți cere încredere, dacă nu pui pe masă documentele-cheie?
Ea susține că varianta ajunsă în presă nu ar include anexele (hotărâri relevante), deși tocmai acele acte ar permite verificarea afirmațiilor din raport. Iar concluzia ei e tăioasă: lipsa de transparență a instituțiilor din sistem, inclusiv în astfel de rapoarte, e o sursă majoră a neîncrederii publice.
De ce contează disputa
Dincolo de tabere, Andrea Chiș împinge discuția într-o zonă foarte concretă: nu e suficient să spui „nu se confirmă”; trebuie să se vadă cine a verificat, ce a verificat, ce n-a verificat și pe ce documente se sprijină.
Iar dacă raportul este perceput ca opac, grăbit sau „cu verdictul scris dinainte”, efectul poate fi exact invers decât cel dorit: în loc să închidă subiectul, îl prelungește și face ca orice nouă controversă să pornească de la același deficit: încredere puțină și explicații neconvingătoare.
În definitiv s-ar putea spune că raportul prezintă din start un viciu profund de procedură.
