În weekend, premierul Ungariei, Viktor Orban, a ținut la Băile Tușnad un discurs de tătuc-vizionar. În locul unui silogism nepereche, i-a ieșit o plăcintă crescută prost din drojdia propagandei ruse și a fost puternic denunțat ca răbufnire nazistă în toată splendoarea, soldându-se chiar cu o demisie răsunătoare din acest motiv.
Din acest discurs rezultă că pentru Budapesta e foarte serioasă problema decuplării de Varșovia (proces aflat abia la început și care se va adânci). Apoi, Ungaria e mică și are puține de oferit deopotrivă sieși și lumii în sens larg, iar sindromul periferiei a fost unul evident în textul rostit de Viktor Orban – o periferie pe care premierul maghiar a pomenit-o, un sindrom de care fuge, dar de care deja suferă și care se află în plin proces de cristalizare.
E dureroasă oglinda realității, pentru o țară mică cu veleități mereu mari, istoric vorbind. E dureros totodată pentru un tip de ideologie care-i promisese poporului ungar că va fi din nou „mare” (indiferent ce-o fi însemnând asta) și care câștigase tocmai cu acest refren bătăliile politice din ultimii 20 de ani, să se vadă primind o palmă peste ceafă de la dinamica mondială.
Problema lui Orban și a pseudo-filosofiei lui ține de faptul că obstacolul real din calea fericirii lui nu e Soros, nici liberalismul, ci procese și fenomene globale care nu mai pot fi tratate îngust (și putinist), cu nostalgia trecutului „clasicizat” – demografia, accesul larg la tehnologie și aneantizarea tuturor granițelor pentru capital. Orban le-a numit el însuși pe toate astea, dar concluzia lui a mers mereu în direcție opusă, deși acest lucru nu va putea niciodată să contracareze tăvălugul; astfel de realități nu dispar și nu se diminuează doar pentru că sunt atacate populisto-paternalist și se trag înspre ele rafale de sofisme.
Apoi, nivelul de răspândire al cunoașterii și gradul ridicat de acces la ea, pe plan mondial, laolaltă cu demografia descentrată (în unele zone ale Globului cu surplus, iar în altele cu deficit crunt) forțează natural la regândirea tiparului națiune-bloc. În fine, regândirea acestui tipar/raport mai e forțată și de faptul că se ridică spre bunăstare, deci inevitabil și spre o ulterioară proiectare a influenței care vine în siajul ei, națiuni-mamut. Viktor Orban însuși le-a pomenit, le recunoaște: China, India – sunt cele evidente. Doar aparent cele două sunt state ca oricare altul, căci pe fond sunt două mari blocuri. Cum ar putea o țară ca Ungaria, România ori Franța chiar să își mai imagineze, la nivelul atins azi de asemenea țări-mamut, că, în cheie strict bilaterală, pot discuta vreodată de la egal la egal? Ce fel de întreg, pe lumea asta, stă la povești de la egal la egal cu o fracție?
Iată un motiv solid, oricât de indigest, pentru care soluția realistă, dacă europenii vor cu adevărat să mai conteze, este tot mai mult blocul și tot mai puțin națiunea. Asta-i viața!
Când ești mic și nimic (în sensul de a nu avea nici teritoriu relevant, nici număr de populație relevant, nici resurse proprii relevante), securitatea și bunăstarea nu pot porni de la alte premise decât traiul într-o formă de „komunalka” politico-socialo-economică la nivel european. Asta i se întâmplă Europei acum și chiar dacă pentru moment divorțul de vechiul model nu e neapărat pe gustul tuturor, în cele din urmă dinamica din teren nu se va împiedica de asta.
Nici nu mă voi lega prea mult de abordarea lui Viktor Orban, din discursul citat, în ceea cea privește războiul din Ucraina și Rusia însăși. La capitolul acesta, e limpede una din două: fie avem aici un premier de țară est-europeană care nu a înțeles absolut nimic din ceea ce înseamnă Rusia (crunt, trist, neverosimil); fie resorturile unei atitudini atât de sincronizate cu tezele Kremlinului sunt pur și simplu meschine, ținând mai degrabă de o bucătărie internă, pe axa Budapesta/Orban – Moscova/Putin, în care deja suspectam că umblă destui gândaci.
În fine, la fel de adevărat este că, prin acest discurs, Viktor Orban a făcut ceva pe care un om în situația lui cumva trebuia să îl facă: să pună la un loc toți vectorii ideatici care sunt forța motrice a politicii lui interne și care i-au marcat politica externă. De ce?
- În contextul războiului din Ucraina, dată fiind poziția de până acum a Ungariei și dată fiind viteza cu care Budapesta se îndepărtează de doctrina UE-SUA, Ungaria e în situația de a da explicații și, probabil, într-un viitor oarecare, fie de a face corecții drastice, fie de a deveni tot mai izolată, cu costuri care vor crește exponențial.
- Dar poate că discursul său a fost și un pas disperat de a-i sensibiliza, în ultima clipă, pe polonezii de care se pe ungurii lui Orban îi despart tot mai multe.
- Sau – mai știi? – o fi fost un pas disperat de auto-detonare motivat de presiuni infernale făcute de Moscova asupra unui vasal fără vreo cale de ieșire.
Nu e simplu de ales dintre variantele de mai sus, în lipsa unor informații din interior, dar pare destul de limpede că dacă ar fi considerat că mai poate amâna gestul de aruncare a tuturor cărților pe masă, Viktor Orban ar fi făcut-o, iar acest discurs nu ar fi avut loc (încă).
Nu am insistat nici asupra celeilalte forțe uriașe care împinge lumea occidentală la reconfigurarea pe care o deplânge Viktor Orban – schimbările climatice, cu siajul costisitor politic și economic al accelerării tranziției verzi. Dar o voi face în perioada următoare, acordând acestui dosar spațiu exclusiv.
