Marea Britanie își regândește „relația specială” cu America

La șaptezeci de ani după criza Suezului, Orientul Mijlociu e la momentul unei noi socoteli, notează The Economist.

<< Vizita regelui Charles al III-lea în America, din 27–30 aprilie, are în mod oficial scopul de a marca împlinirea a 250 de ani de la independența Statelor Unite față de Marea Britanie. În realitate, ea se transformă într-o misiune de salvare a așa-numitei „relații speciale” dintre cele două țări, termen folosit de Winston Churchill în 1946. Miza este locul Marii Britanii în lume: ar trebui să rămână strâns legată de America sau să se apropie mai mult de Europa?

Regele se confruntă cu ecourile scandalului legat de răposatul Jeffrey Epstein și de legăturile traficantului sexual cu elita britanică, în special cu fratele monarhului, Andrew Mountbatten-Windsor, precum și cu fostul ambasador la Washington, Peter Mandelson. Mai urgentă este însă întrebarea dacă farmecul regal poate aduce o pauză în tensiunile dintre liderii britanici și americani. Donald Trump și-a pierdut răbdarea cu Marea Britanie în privința Iranului („Când am avut nevoie de ei, nu au fost acolo”), iar Sir Keir Starmer s-a săturat de încercările de a-l flata pe Trump („Nu voi ceda” presiunii americane, a declarat el în Parlament luna aceasta).

Este cea mai gravă ruptură dintre aliați de la criza Suezului, din 1956, când Marea Britanie, Franța și Israel au atacat Egiptul pentru a prelua controlul asupra Canalului Suez și pentru a-l înlătura pe liderul naționalist Gamal Abdel Nasser; furia Statelor Unite i-a forțat pe cei trei să dea înapoi. Acum, America s-a aliat cu Israelul într-un război împotriva Iranului; aliații europeni sunt îngroziți, dar neputincioși în fața haosului.

Pentru o vreme, Sir Keir s-a înțeles bine cu Trump. La întâlnirea lor de la Casa Albă din februarie 2025, el i-a transmis o invitație pentru o a doua vizită de stat fără precedent în Marea Britanie. În mai, au ajuns la un acord pentru reducerea tarifelor ridicate, impuse de Trump. Și summitul NATO din iunie a decurs bine, aliații angajându-se să crească cheltuielile de apărare la 3,5% din PIB până în 2035, plus încă 1,5% pentru infrastructură legată de apărare. Trump s-a prezentat ca salvator al NATO. La Castelul Windsor, în septembrie, președintele a început să vorbească poetic: America și Marea Britanie erau „ca două note dintr-un singur acord sau două versuri ale aceluiași poem”.

Din păcate, poezia a dispărut. Trump a fost iritat de rezistența europeană la încercările sale de apropiere de Rusia în detrimentul Ucrainei și de cererea sa reînnoită de a anexa Groenlanda, un teritoriu danez. Războiul din Iran a agravat situația. Trump i-a denunțat pe europeni drept „lași” pentru că au restricționat folosirea bazelor lor militare și au refuzat să ajute la redeschiderea Strâmtorii Ormuz. Marea Britanie nu este singura țintă a furiei sale, dar atacurile sale au o greutate specială din cauza apropierii istorice dintre cele două țări.

Relația, mereu mai „specială” pentru Marea Britanie decât pentru America, este acum sfâșiată de numeroși factori. Rolul Marii Britanii ca punte între America și Europa — oricum discutabil chiar și în vremuri mai bune — s-a prăbușit odată cu Brexitul. La rândul său, America a dorit să se îndepărteze de Europa pentru a-și concentra atenția asupra limitării ascensiunii Chinei. Pentru a complica și mai mult situația, Trump manifestă un dispreț față de regulile și alianțele pe care Marea Britanie le consideră esențiale. În plus, ecosistemul online al mișcării MAGA prezintă Marea Britanie drept o țară a criminalității violente și a islamismului înfloritor.

Atât poporul american, cât și cel britanic devin tot mai dezamăgite. Sondajele de opinie sugerează că, la începutul secolului, americanii și britanicii aveau încă o părere foarte bună unii despre alții, peste 80% dintre respondenții din fiecare țară exprimând o opinie favorabilă față de tabăra cealaltă. Aprobarea americanilor față de Marea Britanie a scăzut de la 91% la 76% în ultimii cinci ani. Opiniile britanicilor s-au deteriorat mai lent, dar mai profund: doar 34% mai au acum o viziune pozitivă asupra Americii. Atât americanii, cât și britanicii oferă evaluări mai ridicate când vine vorba de alte țări, precum Danemarca, Franța și Japonia. Nici percepțiile asupra celor mai proeminenți lideri publici din fiecare țară nu sunt tocmai măgulitoare.

Figuri britanice de rang înalt spun că relațiile cu America sunt, asemenea mării, „agitate la suprafață, dar calme în profunzime”. Trump și Sir Keir ar putea vedea un avantaj politic în a se înțepa reciproc, dar subordonații lor continuă să colaboreze bine, în special în chestiuni militare și de informații. O problemă pentru Marea Britanie este că republicanii care, în mod normal, apără aliații, tind, de asemenea, să adopte o poziție dură față de Iran și să fie iritați de rezervele europenilor.

Neînarmată până-n dinți

O critică persistentă vizează subțierea forțelor armate ale Marii Britanii. Țara se mândrește cu un arsenal nuclear, deși unul dependent în mare măsură de sprijinul extins al Statelor Unite, precum și cu două portavioane, avioane stealth F-35, submarine de atac cu propulsie nucleară, forțe terestre dislocabile, unități de forțe speciale de elită și altele. Însă realitatea este mai puțin impresionantă. Marea Britanie a desfășurat o divizie blindată (aproximativ 26.000–28.000 de militari) ca formațiune principală care a luptat alături de americani împotriva Irakului în 1991 și 2003. În prezent, a recunoscut public un ofițer superior, ar avea dificultăți chiar și în a trimite o brigadă blindată (3.000–5.000 de militari). Și capacitățile de apărare antiaeriană și artilerie sunt, de asemenea, insuficiente.

Portavioanele au avut probleme cu arborii elicei și sunt ambele blocate în lucrări de întreținere (Trump le-a numit recent „jucării”, comparativ cu cele americane). Marea Britanie și-a încheiat la începutul acestui an prezența navală permanentă în Golf și a avut dificultăți în a mobiliza chiar și un distrugător pentru a ajuta la protejarea Ciprului luna trecută. Se crede că desfășurate sunt doar două din șapte fregate și un singur submarin de atac activ din cinci sunt desfășurate. Avioanele F-35 ale forțelor aeriene nu dispun de armament cu rază lungă de acțiune, cum ar fi rachetele de croazieră Storm Shadow folosite de avioanele Typhoon mai vechi.

Persoane din interior admit că forțele britanice „sunt goale” atunci când nu luptă alături de cele americane, a căror putere a mascat multe dintre deficiențele Marii Britanii. Mai notează și că programele de echipamente sunt subfinanțate cu 28 de miliarde de lire sterline (38 de miliarde de dolari), chiar înainte de a fi luate în calcul noile cerințe din revizuirea strategică a apărării de anul trecut (SDR). Un plan de investiții în apărare pe zece ani, promis toamna trecută, nu a fost încă publicat, ceea ce l-a determinat pe George Robertson, fost secretar general NATO și coautor al SDR, să denunțe o „automulțumire corozivă”. În prezent, administrația Trump se referă la Israel, nu la Marea Britanie, ca fiind „aliatul model” al Americii.

Cooperarea în domeniul informațiilor este mai echilibrată. În Ucraina, Marea Britanie a fost dispusă să își asume mai multe riscuri decât America, trimițând ofițeri pentru a colabora direct cu cei ucraineni, obținând astfel o înțelegere mai bună a războiului. Marea Britanie face parte din parteneriatul de informații „Five Eyes” (alături de SUA, Australia, Canada și Noua Zeelandă). Însă și acesta este pus sub semnul întrebării. Marea Britanie a încetat să mai împărtășească informații despre cartelurile de droguri din America Latină atunci când Statele Unite au început să scufunde nave suspectate de trafic de droguri cu rachete. Mark Dubowitz, de la think-tank-ul american cu orientare de tip uliu, Foundation for Defence of Democracies, a sugerat, în mod provocator, că SUA ar trebui să renunțe la Five Eyes în favoarea unui nou pact cu Israel, Polonia, Ucraina, Emiratele Arabe Unite, Japonia și Coreea de Sud.