Regatul Unit are acum cinci partide de dimensiune medie. Acestea ar trebui să candideze în două blocuri.
- de Alison Mutler and Dan Perry
„Când turma se mișcă, se mișcă”, a spus Boris Johnson când a demisionat, realizând că parlamentarii partidului său se întorseseră împotriva lui. Keir Starmer nu este chiar același maestru al cuvintelor, dar pare să se îndrepte rapid spre un destin similar. Pentru că există o ciudată tradiție britanică: prim-miniștrii sunt înlăturați după ce o dau rău în bară.
În cazul lui Boris Johnson, a fost vorba de o cascadă de scandaluri. Încălcările restricțiilor din timpul COVID-19 („Partygate”) au dus la amenzi și la concluzia că indusese în eroare Parlamentul. O altă controversă, legată de numirea unui oficial în ciuda unor acuzații anterioare de comportament neadecvat, a declanșat demisii în masă ale miniștrilor. Odată cu prăbușirea sprijinului din partid și pierderea autorității, în iulie 2022 a demisionat.
Femeia pe care conservatorii au ales-o ca succesoare, Liz Truss, a demisionat după doar 45 de zile. „Mini-bugetul” radical al guvernului ei, bazat pe reduceri de taxe, a speriat piețele, a dus la creșterea abruptă a costurilor de împrumut și a prăbușit lira sterlină. Sprijinul partidului s-a evaporat, autoritatea s-a prăbușit, iar tabloidele au ajuns să-i compare mandatul cu o salată verde, spunând chiar despre salată că rezistă mai mult decât guvernul Truss. Într-adevăr, Liz Truss a ajuns premierul cu cel mai scurt mandat din istoria Marii Britanii.
Tot prin demisie au plecat și cei doi premieri Tory anteriori:
- David Cameron, după ce a pierdut referendumul pentru Brexit pe care chiar el l-a convocat — o eroare monumentală, comparabilă cu „Șarja cavaleriei ușoare”: viteză maximă, încredere totală și direct spre dezastru.
- Theresa May, după ce nu a reușit în repetate rânduri să obțină aprobarea acordului ei pentru Brexit.
Iar acum îi vine rândul lui Keir Starmer, care abia dacă a cunoscut un moment de respiro în cei doi ani de când se află la conducere: urmărit de dispute privind cheltuielile și beneficiile, avantajele finanțate de donatori, întrebări legate de utilizarea permiselor și ospitalității de către echipa sa, peste toate acestea adăugându-se inflația, grevele, presiunile legate de migrație și efortul constant de a guverna o Britanie divizată și obosită. Din momentul în care a pășit în Downing Street, a fost nepopular: prea de stânga pentru presa de dreapta și nu suficient de stânga pentru presa liberală și alegători.
Lovitura potențial decisivă i-a fost dată de scandalul Peter Mandelson. Decizia lui de a-l numi ambasador la Washington pe acest personaj controversat, în ciuda îngrijorărilor că nu ar fi trecut verificările necesare — și dezvăluirile ulterioare despre legăturile sale strânse cu Jeffrey Epstein — i-au adus, săptămâna trecută, lui Starmer una dintre cele mai stânjenitoare audieri parlamentare din ultima vreme. Cât de „inocent” pare acest lucru în comparație cu Statele Unite, unde legăturile mai directe și mai profunde ale lui Donald Trump cu Epstein par să aibă un impact redus !
Tipic pentru sobrul ex-procuror, stâmjeneala l-a urmărit încă de la alegerile pe care le câștigase: presupusa victorie zdrobitoare a laburiștilor a fost una în care partidul a obținut cu doar aproximativ două procente mai mult decât sub conducerea haotică a lui Jeremy Corbyn. Majoritatea parlamentară rezultă pur și simplu din divizarea votului de dreapta, între conservatori și partidul Reform UK al lui Nigel Farage.
Iar acest lucru este relevant pentru situația actuală, deoarece astfel de divizări — care sunt pedepsite dur de sistemul electoral britanic majoritar uninominal — s-au extins în întregul peisaj politic.
Sistemul electoral al Marii Britanii a fost conceput pentru o lume bipartidă. Fiecare circumscripție alege un singur deputat; candidatul cu cele mai multe voturi câștigă, chiar dacă este respins de majoritate. Timp de decenii, acest lucru a produs rezultate stabile. Puterea a alternat între laburiști și conservatori, astel că chiar și avantaje modeste, ca număr de voturi, se traduceau în majorități parlamentare clare. Acea lume a dispărut.
Sondajele recente arată o țară împărțită între cel puțin cinci forțe politice semnificative. Reform UK conduce. Verzii sunt în creștere. Atât laburiștii, cât și conservatorii au scăzut spre niveluri de aproximativ 15%. Liberal-democrații rămân competitivi. Partidele mai mici contează încă la nivel local. Nu este o fluctuație temporară; este o fragmentare structurală.
Într-un sistem de reprezentare proporțională, un astfel de peisaj ar duce la politici de coaliție. În sistemul majoritar uninominal, însă, produce distorsiuni. Un partid cu o cotă relativ modestă de voturi poate domina dacă sprijinul său este distribuit eficient. Un partid cu susținere substanțială poate fi marginalizat dacă voturile sale sunt divizate sau concentrate în locurile „greșite”. La acest nivel de fragmentare, rezultatul posibil este de un aleatoriu absolut.
Dacă Keir Starmer va fi înlocuit, Partidul Laburist va avea de făcut o alegere. Poate căuta un nou mandat, argumentând că un lider nou merită validare publică. Sau poate urma precedentul recent, continuând să guverneze și bazându-se pe majoritatea parlamentară existentă. Istoric, partidele au ales adesea cea de-a doua variantă. Riscurile unor alegeri sunt întotdeauna semnificative, iar în acest moment ar fi sinucigașe.
Pe de altă parte, ar părea un gest foarte nesportiv să te agăți de putere atunci când „turma” electoratului s-a mișcat. De altfel, succesorul lui Liz Truss, Rishi Sunak, a convocat alegeri anticipate mai mult sau mai puțin din acest motiv. Din nou, aceasta este Marea Britanie, unde anumite lucruri pur și simplu „nu se fac”.
Teoretic, există o modalitate de a face astfel de alegeri mai puțin haotice. Atunci când mai multe partide concurează în același spațiu ideologic, ele își împart voturile și oferă victoria adversarilor. Singura modalitate de a preveni acest lucru este alinierea tactică — asigurarea că, în fiecare circumscripție, doar un singur candidat reprezintă un anumit „bloc” politic.
La scară mică, acest lucru se întâmplă deja. Partidele se retrag uneori unele în favoarea altora, în anumite circumscripții. Alegătorii recurg la vot tactic informal, alegând candidatul cu cele mai mari șanse de a învinge un rival indezirabil. Dar nivelul actual de fragmentare cere ceva mult mai sistematic. Pentru a produce un rezultat coerent, politica britanică ar trebui, în esență, să se reorganizeze în două blocuri.
Pe de o parte, o aliniere Conservatori–Reform, care să unească dreapta tradițională cu forțele naționalist-populiste. Pe de altă parte, un bloc Laburist–Verzi–Liberal-Democrați, care să combine centrul-stânga, ecologiștii și liberalii pro-europeni. Dacă astfel de blocuri ar funcționa disciplinat — minimizând competiția internă — ar putea recrea competiția în două tabere, pe care o presupune sistemul electoral. Conversia voturilor în mandate ar deveni mai stabilă, iar rezultatele ar reflecta mai fidel preferințele politice de bază.
Din păcate, este puțin probabil. Partidele există pentru a concura. A le cere să se retragă în favoarea unor aliați înseamnă a le cere să-și sacrifice identitatea, dinamica și creșterea viitoare. Pentru partide insurgente, precum Reform și Verzii, acest lucru este exact opusul scopului lor.
Pe dreapta, o înțelegere Conservatori–Reform ar necesita un nivel de încredere care nu există. Ascensiunea Reform depinde de faptul de a-i ataca pe conservatori ca eșuați și compromiși. La rândul lor, conservatorii se tem să nu fie complet depășiți. Cooperarea ar estompa diferența pe care se bazează ambele partide.
Pe stânga și în centru, problema este și mai complexă. Laburiștii, Verzii și Liberal-Democrații se suprapun electoral, dar diferă ideologic. Alegătorii lor nu sunt interschimbabili, iar activiștii lor sunt adesea ostili compromisului. Chiar și acolo unde logica tactică este clară, voința politică este slabă.
Există și o problemă structurală. Coordonarea necesită luarea deciziilor într-un mod centralizat și disciplină în transmiterea mesajului. Partidele britanice, mai ales într-un moment de tensiuni interne și incertitudine la nivel de conducere, nu sunt bine poziționate pentru a livra niciuna dintre acestea.
Astfel, rezultatul probabil este că Partidul Laburist îl va înlocui pe Keir Starmer și va încerca, disperat, să se mențină la putere cât mai mult timp posibil din punct de vedere legal.
Între timp, ar putea încerca să schimbe tema dezbaterii. Ar exista o modalitate de a face acest lucru, însă necesită curaj: ar putea pleda deschis pentru o reintegrare în Uniunea Europeană — practic, anulând marea greșeală de tipul „lose-lose”, cunoscută drept Brexit. Este ceva ce majoritatea oamenilor din Marea Britanie își doresc, dar față de care se simt stânjeniți și ezitanți.
Drumul către redobândirea relevanței trece prin identificarea unui mod de a împăca această contradicție.
Scepticii se pot relaxa: Magyar nu este doar o versiune actualizată a lui Orbán
