„Nimeni nu ar fi trebuit să se aștepte la rezultate concrete de la summitul de luni de la Geneva dintre Rusia și Statele Unite, așa cum n-ar trebui s-o facă nici în cazul discuțiilor de miercuri dintre Rusia și NATO de la Bruxelles sau de la discuțiile multilaterale de joi de la Viena sub umbrela OSCE. Ideea este că ei vorbesc, dar vorbesc aceeași limbă?” – se întreabă Mark Galeotti într-un editorial din The Moscow Times.
<< Muzica ambientală de la Geneva a fost la fel de bună pe cât era de așteptat, ținând cont de faptul că ușa este înca deschisă; deși încă nu este clar ce anume va ieși prin ea.
Omul de referință al Moscovei, adjunctul ministrului de externe, Serghei Riabkov, a spus că „conversația a fost grea, lungă, foarte profesionistă, profundă, concretă, fără încercări de-a înfrumuseța ceva, de-a evita orice colțuri ascuțite”, dar a admis că „partea americană a luat propunerile rusești foarte serios.” Cu privire la problema specifică a Ucrainei, el a spus „le-am explicat colegilor noștri că nu avem planuri, nicio intenție de a «ataca» Ucraina… Nu există niciun motiv de temere de vreo escaladare în acest sens.”
Omologul său american, secretarul de stat adjunct Wendy Sherman, a caracterizat, de asemenea, discuțiile drept „serioase” și „asemănătoare afacerilor”, dar a adăugat că „revine Rusiei să reducă tensiunile”, ceea ce este în același timp adevărat și, totuși, rădăcina problemei.
În parte, este vorba despre o ruptură fundamentală între modul în care Rusia și Occidentul văd situația. Washingtonul vrea să facă din aceasta o problemă de „stabilitate strategică” mai largă, o cale de întoarcere în discuțiile privind controlul armelor și politica nucleară.
Moscova nu este în mod special împotriva acestui lucru, dar consideră că a vorbi despre stabilitate strategică în situația actuală este ca și cum te-ai duce să-ți cumperi o alarmă anti-efracție atunci când un hoț deja deschide ferestrele dormitorului tău. Este o problemă importantă, dar secundară și pe termen lung, care urmează să fie rezolvată mai târziu, în comparație cu o amenințare imediată a NATO.
Occidentul nu pare să fie capabil să accepte că – oricât de absurd ar părea – bătrânii de la Kremlin cred cu adevărat că NATO reprezintă o amenințare, nu neapărat în termeni militari convenționali, ci ca o alianță ostilă angajată să constrângă și chiar să submineze Rusia.
Ruptura emoțională
La urma urmei, aceasta vorbește despre punctul, probabil, și mai important al contrastului, la fel de fundamental, dintre modul în care cele două părți percep emoțional situația și discuțiile.
Pentru Washington, acestea sunt discuții pragmatice de criză pentru a dezamorsa o situație periculoasă generată de temerile și ambițiile nerealiste ale Kremlinului. Din unele conversații pe care le-am avut cu persoane implicate, impresia este a unui polițist care încearcă să negocieze o luare de ostatici. Există o victimă nevinovată care trebuie protejată — Ucraina —, există un criminal cu ochi sălbatici și cu un cuțit la gâtul victimei — Rusia — și există polițistul american, sperând să-l calmeze pe răufăcător, dar cu amenințarea lunetiștilor SWAT dacă lucrurile escaladează. S-ar putea să existe o poveste de fundal tristă sau traumatizantă care l-a făcut pe purtătorul de cuțit ceea ce este astăzi, dar asta nu e preocuparea polițistului.
Pentru Moscova, simt că acestea sunt mai degrabă ca niște negocieri de divorț la sfârșitul unei căsătorii lungi și din ce în ce mai amare. La un anumit nivel, Kremlinul poate știe că se comportă absurd, dar simte că nu mai are niciun mijloc alternativ de-a stabili vreo legătură cu fosta consoartă, pe care o consideră îngâmfată, necredincioasă și mincinoasă, și care totuși crede că are o pretenție legitimă atât asupra copiilor, cât și asupra casei de pe plajă, căutând totodată să se simtă superioară moral dincolo de orice mizerie ar putea pecetlui aranjamentul.
În acest context, problema este tocmai că negocierile pe chestiuni practice se împletesc cu psihodrama anilor de animozitate crescândă. Încălcarea promisiunilor făcute lui Gorbaciov că NATO nu se va deplasa nici măcar un centimetru spre est, Kosovo, Libia, așa cum acordul de aderare la Uniunea Europeană ar împiedica practic aderarea Ucrainei la Uniunea Economică Eurasiatică – toate acestea nu sunt pur și simplu oasele unor dispute îngropate. Pentru conducerea Kremlinului, toate astea demonstrează un model de înșelăciune intenționată, care explică cererile sale incalificabile pentru garanții legale „de fier”, nu doar angajamente verbale.
Încercările occidentale de-a argumenta aceste cazuri, de-a contesta înțelegerea Moscovei sau de-a le considera incidente istorice lipsite de importanță actuală, sunt astfel echivalentul fostului soț infidel care consideră idilele trecute drept o „istorie antică” și căută să limiteze orice negocieri la problemele care-i avantajează.
În mod grăitor, de exemplu, Riabkov s-a plâns că SUA vor să restabilească activitatea Consiliului Rusia-NATO, suspendat din 2019, dar „după condițiile lor, la o agendă care le convine, cu accent pe așa-numita «agresiune rusă» în Ucraina”. Pentru el, încercarea de a defini parametrii oricărei discuții a fost în sine o agresiune.
La un anumit nivel, acestea pot părea analogii banale, dar trag nădejde că ele pot surprinde prăpastia nu doar între ceea ce spune fiecare parte, ci și între modul în care fiecare se raportează emoțional la această dispută.
Există loc pentru speranță?
Asta nu înseamnă că nu există loc pentru speranță. Partea americană pare să fi evitat tentația de-a răspunde cu blândețe la plângerile rusești, dar a făcut un efort să le rezolve. De asemenea, nu a făcut ca viitorul discuțiilor să depindă strâns de cererile imediate privind reducerea forțelor de la granița cu Ucraina sau altele asemenea. În schimb, pare dispusă să acorde timp conversației – ceea ce este esențial pentru a trece peste faza de deschidere și, cel puțin, pentru a-i lăsa pe ruși să simtă că sunt auziți.
Este mai puțin clar cât de departe este dispusă Moscova să lase discuțiile să se desfășoare dacă nu are sentimentul că există loc pentru progrese concrete pe o problemă pe care pare s-o considere mai importantă decât toate celelalte: Ucraina, atât în termeni de apartenență la NATO, cât și, de asemenea, legat de potențialul ca aceasta să fie folosită, chiar dacă nu este membru, ca bază pentru activele militare occidentale.
Tipurile de propuneri pe care Sherman a putut să le pună pe masă până acum – cum ar fi desfășurarea sistemelor de apărare antirachetă în Europa și limitele exercițiilor militare – nu se adaugă în niciun fel la nimic din ceea ce Putin ar putea considera o victorie.
Deși nu ar trebui să exagerăm gradul în care Putin este angajat, până la punctul în care alegerea sa este pur și simplu între „câștig sau război”, un regim autoritar are mai multe posibilități de-a face concesii. Deși poporul rus nu cere conflict, el trebuie să vadă acest moment ca fiind crucial în eforturile sale consecvente de-a redefini o ordine de securitate europeană, pe care o consideră înclinată în mod nedrept împotriva Rusiei.
Riabkov a precizat clar că Rusia dorește ca NATO să-și repudieze în mod deschis angajamentul de aderare față de Ucraina și Georgia la următorul său summit, de la Madrid. Deoarece evenimentul se va desfășura abia în iunie, înseamnă că încă mai este timp pentru discuții.
Desigur, în prezent, este greu de înțeles cum orice discuție ar putea reduce decalajul dintre Rusia și Occident. Virtutea dialogului, însă, este că ideile noi și înțelegerile comune pot fi uneori cu dus-întors.
Și cu peste 100.000 de trupe rusești raportate pe sau în apropierea graniței cu Ucraina, și un sistem care a petrecut șapte ani făcând tot ce i-a stat în putință pentru a se proteja de sancțiuni până la punctul în care ar putea crede în mod credibil că poate ignora „sancțiunile fără precedent” cu care Occidentul l-a amenințat, dialogul este și el mai bun decât alternativa. >>
