Minsk a fost săptămâna trecută scena unor proteste ample împotriva regimului Lukașenko, care se află de 26 de ani la putere în Belarus, fiind totodată și unul dintre ultimele „laboratoare” de economie neo-sovietică din Europa.
Există o afirmație celebră a președintelui belarus Aleksandr Lukașenko privind afacerile private: „Nu înțeleg cum poate să existe un sector neguvernamental al economiei? Ce vrei să spui prin neguvernamental? Este un alt stat sau ce? Nu, dragii mei, statul este obligat să te administreze și pe tine.”
În aceste cuvinte este comprimată întreaga filosofie politică a lui Aleksandr Lukașenko, supranumit cândva „ultimul dictator al Europei”.
„Acest «management» a început când Lukașenko a ajuns la putere în 1994, iar statul a declarat război marilor afaceri private. Nici o singură afacere nu trebuia să poată finanța un rival. O victimă timpurie a fost Alyaksandr Pupeyka, ale cărui companii au furnizau, la mijlocul anilor 1990, 12% din veniturile bugetare ale Belarusului. El a fost acuzat de delapidare pe scară largă, a fost deposedat de bunurile sale și a trebuit să fugă din țară”, scrie într-o analiză publicată pe site-ul think tank-ului CEPA Tadeusz Giczan, cercetător în studii est-europene al University College London.
Tadeusz Giczan spune că modelul economic impus cu mână de fier de Aleksandr Lukașenko, ducând mai departe racilele predecesorului său sovietic, se află în prezent în „moarte cerebrală”, iar un colac de salvare l-ar putea reprezenta tocmai o categorie de a cărei înclinație spre „autonomie financiară” liderul belarus se teme. Oligarhii.
- Redăm analiza integrală:
Până la sfârșitul primului mandat al lui Lukașenko, aproximativ trei sferturi dintre oamenii de afaceri au împărtășit o soartă similară. Au fost arestați sau forțați să părăsească țara, proprietățile lor au fost confiscate și transferate Departamentului pentru Afaceri Prezidențiale – de fapt, una dintre cele mai mari structuri de afaceri din Belarus.
Terenul vacantat a fost ocupat în curând de persoane ale căror principale atuuri erau legăturile lor cu regimul. Timp de aproape 20 de ani, acestea au fost lăsate să joace un rol minor în economie și politică, cu condiția să-și împartă profiturile cu oamenii potriviți, au contribuit la numeroasele proiecte sociale și sportive ale lui Lukașenko și au ajutat regimul în afacerile prea riscante pentru companiile de stat.
Politica s-a concentrat pe ideea fixă a lui Lukașenko: faptul că belarușii ar trebui să poarte haine fabricate în Belarus, să navigheze internetul pe laptopuri asamblate în Belarus și să are pământul cu tractoare belaruse de renume mondial. În ultimii 20 de ani, zeci de miliarde de dolari, finanțate în mare parte din subvenții rusești (mai mult de 100 miliarde de dolari între 2005-2015, conform FMI), au fost vărsate în agricultură și-n industriile controlate de stat. Dar în ciuda tuturor eforturilor, un singur sector controlat de stat, în afară de rafinarea și exploatarea petrolului, a devenit profitabil.
Fluxul cândva larg de subvenții rusești aproape că a intrat la apă recent, forțând autoritățile din Minsk să caute noi surse de venit. Poate că cea mai semnificativă inovație implică regiunea natală a lui Lukașenko, Orsha, în estul Belarusului. Două decrete prezidențiale semnate anul trecut au oferit o serie privilegii, inclusiv scutirea de taxe, un moratoriu pentru inspecțiile statului, scutirea de la reglementările din domeniul construcțiilor și de la normele privind plata compensatorie și regulile liberalizate privind detenția preventivă.
Această enclavă de capitalism sălbatic este dirijată de o companie privată, Bremino Group, condusă de fostul președinte al KGB Vasil Dzemyantsey și deținută în comun de trei oameni de afaceri, Alyaksandr Zaitsau, Alyaksey Aleksin și Mikalay Varabey. Economistul belarus Yaraslau Ramanciuk îi numește „proto-oligarhi”.
Primii doi – Zaitsau și Aleksin – erau aproape necunoscuți până acum câțiva ani. Ei împărtășesc un trecut profesional comun și prietenia lor cu fiul cel mai mare al președintelui și cu consilierul său pentru securitate națională, Viktar Lukașenko.
Principalul atu din vastul imperiu de afaceri al lui Zaitsau este Sohra Group, căruia i s-a acordat dreptul de a exporta în Golf camioane, tractoare și tehnologie produse în întreprinderile de stat. El a atras atenția presei când unul dintre cluburile sale de fotbal, Dinamo Brest, l-a numit pe Diego Maradona președinte.
Și camaradul său Aleksin a primit drepturi exclusive. Compania sa Energo-Oil a devenit prima entitate privată din Belarus care a obținut dreptul de-a importa țigări și a devenit singurul distribuitor de țigarete fabricate de stat. Când a început recent construcția unei noi fabrici de tutun, Lukașenko a schimbat granița administrativă a Minskului, excluzând de pe teritoriul capitalei terenul de sub fabrică.
Varabey este mai vechi în branșă față de ceilalți doi și spre deosebire de Zaitsau și Aleksin, patronul său nu este Viktar Lukașenko, ci un alt Viktar – Sheiman, o figură discretă din anturajul președintelui, care a fost acuzat de Consiliul European de implicare în disparițiile misterioase ale unor lideri de opoziție în 1999-2000. (Sheiman a negat în mod repetat orice infracțiune).
Bunul cel mai de preț al lui Varabey este compania Interservice, cel mai mare exportator privat de produse petrochimice din Belarus. Interservice a devenit cunoscută în 2012, când operațiunile sale dubioase de import-export au costat bugetul Rusiei în jur de 1,5 miliarde de dolari, provocând astfel un uriaș scandal internațional. Acest lucru nu a împiedicat Interservice să devină holding-ul cu cea mai mare viteză de creștere în Belarus.
Unul dintre decretele recente ale lui Lukașenko a transferat către Varabey proprietatea unei fabrici de stat din Navapolatsk și i-a dat dreptul de a o transforma în a treia rafinărie a țării. Anul trecut, acesta a achiziționat, pe neașteptate, întregul pachet de acțiuni deținute de stat la PrikarpatZapadtrans, proprietarul conductei de produse petroliere, care asigură jumătate din aprovizionarea cu motorină din Ucraina. Varabey este, de asemenea, cel mai mare furnizor de cărbune, motorină și bitum pentru Ucraina.
Toate aceste fapte sunt doar vârful aisbergului. Nivelul de sprijin oferit oamenilor de afaceri loiali este cu adevărat enorm. Se pare că Lukașenko a trecut prin toate etapele negării, furiei, negocierii și depresiei pentru a accepta în sfârșit faptul că, în absența subvențiilor rusești, modelul său neo-sovietic este mort. Pentru a-l ține pe o linie de plutire, nu mai are de ales acum decât să fie de acord cu o oligarhizare parțială. Oricât s-ar teme Lukașenko de oligarhi, ei știu să procure banii atât de necesari.
Pretinșii oligarhi sunt aleși pe sprânceană dintre cei mai fideli acoliți ai regimului și pot fi deposedați de bunurile lor la fel de ușor cum le și dobândesc. Dar, pe măsură ce numărul oligarhilor, profiturile și rețelele lor vor crește, cu siguranță vor încerca să-și transforme averea în influență politică.
