Joe Biden va fi amintit ca un președinte reper al SUA, după ce l-a învins pe Donald Trump în 2020 și a făcut câteva lucruri bune (pe lângă unele eșecuri). De asemenea, el va fi amintit ca o forță pozitivă în relația Americii cu Israelul. Aceasta nu este preocuparea majoră a tuturor în acest moment, dar a fost punctul central al unei discuții la care am participat la I24 News și cred că este interesant.
Ca membru al unei generații care a atins majoratul imediat după cel de-al Doilea Război Mondial și înființarea Israelului, este un prieten al acelei versiuni de Israel care a dominat discursul în acei ani: Un popor curajos, central pentru tradiția iudeo-creștină care a apărut ca Pheonix din cenușa Holocaustului și a pus un semn în nisip, nu doar pentru dreptul de naștere evreiesc în Țara Sfântă, ci și ca avangardă a civilizației occidentale.
Biden nu numai că a devenit singurul președinte american care a vizitat Israelul în timpul războiului – în octombrie anul trecut – dar și, cu puțin peste un an înainte, a vizitat Israelul și s-a declarat „un sionist” într-o epocă în care cuvântul a devenit o insultă în mare parte din Occident.
Chiar dacă Biden a suspendat unele livrări de muniție către Israelul, în ultimele luni, pe fondul dezacordurilor cu privire la războiul din Gaza, adevărul este că administrația a permis în cea mai mare parte derularea efortului extrem de impopular al Israelului de a scoate Hamas din Gaza, în ciuda costului imens în vieți civile pe care Hamas le sacrifică cu bună știință și chiar amețitor.
Mai mult, administrația Biden a depus eforturi uriașe spre a organiza pentru Israel un plan de ieșire din războiul lansat ca reacție la invazia Hamas din Gaza din 7 octombrie, care a dus la masacrarea a aproximativ 1.200 de oameni în Israel și răpirea a aproximativ 250, dintre care aproximativ jumătate sunt încă în Gaza.
Planul lui Biden ar presupune ca Israelul să accepte să restabilească o anumită versiune a Autorității Palestiniene în Gaza, să inițieze discuții (care ar putea dura la nesfârșit) asupra statalității palestiniene – și să primească în schimb o alianță nu doar cu Arabia Saudită și alte națiuni sunite, ci și cu Occidentul, până la, potențial, a include NATO și, eventual, organizată împotriva Republicii Islamice Iran.
Dacă guvernul Israelului ar fi rațional, ar accepta acest plan cu prejudecăți extreme, și-ar asuma chiar anumite riscuri și ar face câteva sacrificii pentru a-l realiza. Asta, întrucât Iranul este capul șarpelui care a înconjurat Israelul din toate părțile cu miliții proxy iraniene dedicate distrugerii sale – de la Hezbollahul din Liban în nord, la fanaticii Houthi din Yemen, în sud, până la milițiile irakiene din est.
Toate acestea nu pot fi tolerate, iar Israelul nu trebuie lăsat să se ocupe singur de nebunia unor state eșuate precum Libanul, Yemenul și chiar Irakul, permițând milițiilor proxy iraniene să-l atace cu imunitate.
Planul lui Biden este un răspuns foarte rezonabil la această provocare. Indiferența guvernului Netanyahu față de aceasta este rezultatul forței de extorsiune pe care partidele de extremă dreaptă care preferă ocuparea și colonizarea Gazei o au asupra primului ministru – iar asta se apropie de o crimă împotriva întreprinderii sioniste.
Nu cred că acesta este un scenariu cu o mare probabilitate, dar este cel puțin posibil ca Biden să se simtă eliberat de constrângeri, având în vedere statutul său de lame duck, pentru a încerca să împingă acest proiect cu o oarecare brutalitate. Ar putea fi interesant.
Există însă și alte posibilități, în funcție de ceea ce se întâmplă cu proiectul de înlocuire a lui Biden. Pentru democrați, cel mai ușor lucru va fi să se ralieze în spatele vicepreședintei Kamala Harris. Acest lucru ar evita o competiție dezordonată și, de asemenea, ar preveni o competiție utilă.
Oricum, evaluarea mea este că așa vor evolua lucrurile. Cifrele sondajelor lui Harris – deși neimpresionante – nu sunt suficient de proaste pentru a impune asumarea mai multor riscuri. Începând de duminică seara, așa arătau lucrurile – inclusiv datorită susținerii primite de Harris de la guvernatorul de Pennsylvania, Josh Shapiro. Harris va vorbi despre faptul că trebuie să „câștige” nominalizarea, dar realitatea este că democrații vor o încoronare pentru a se putea concentra pe Trump.
Trucul constă în a face ca asta să nu fie ceva nepopular. Dacă așa se va întâmpla, competiția reală va fi atunci pentru postul de vicepreședinție. Shapiro ar putea fi candidat; un candidat evreu pentru postul vicepreședinte nu este fără precedent (amintiți-vă de Joe Lieberman în 2000), dar Shapiro este important pentru că statul său este un câștig obligatoriu pentru candidatul democrat.
O altă opțiune posibilă de VP este guvernatorul de Michigan, Gretchen Whitmer. Ea ar aduce, probabil, un impuls în statul în care este guvernator, Michigan, și ar crea un tandem electrizant, exclusiv pentru femei, care ar putea maximiza impactul vulnerabilității republicanilor asupra problemei avortului (și a rolului lor rușinos în năvala asupra Equal Rights Amendment).
A treia opțiune, este, în opinia mea, guvernatorul Californiei, Gavin Newsom. El vine cu o mulțime de aspecte negative: precum Harris, este din California, iar acel stat este carne roșie pentru punctele de discuție republicane despre faptul că cel mai mare stat al națiunii este un iad progresist în care criminalitatea este cumva tolerată. Dar, pe de altă parte, este înalt și cu aspect prezidențial, cu părul lui gri și tonul moderat al vocii, este elocvent și nu este femeie.
Cei care fac sondaje vor lucra peste program pentru a afla cine maximizează șansele de a-l învinge pe Trump. O altă problemă care este extrem de inelegantă a apărut deja duminică într-un tweet al candidatului republican pentru funcția de vicepreședinte, JD Vance, care a întrebat de ce Biden nu demisionează din funcția de președinte. La urma urmei, dacă nu este apt să candideze, este el apt să servească? Probabil că lui Vance nu-i va merge cu asta, dar în caz că da, s-ar putea ca republicanii să regrete: Harris ar fi mai formidabilă ca președinte în exercițiu.
Orice s-ar întâmpla, ieșirea lui Biden va însemna o schimbare a gărzii. Toți politicienii democrați pe care i-am menționat mai sus sunt în mod rezonabil pro-Israel – și, desigur, toți se opun politicilor de dreapta din Israel, dar politicos și moderat.
Nu cred că Harris este un soi de progresist DBS, așa cum vor sugera-o unele elemente ale dreptei israeliene și evreiești. Este centristă și fost procuror, iar soțul ei este evreu. Va sprijini Israelul, precum ceilalți și așa cum o cere de fapt opinia publică americană. Ea vrea să reușească și este ambițioasă. Nu aș fi surprins – în ciuda mandatului ei mai puțin stelar ca vicepreședintă, să-l demonteze pe Trump, în vârstă de 78 de ani, într-o dezbatere.
Dar va iubi ea Israelul? Vor manifesta ea sau ceilalți legătura emoțională și viscerală pe care o are Biden? Nu cred. Nava aceea a ieșit din port.
