Nu trebuie să ai studii de drept, nici să fii mare autodidact în materie penală, nu este necesar să stai cu ochii-n patru pe fiecare cuvânt și pe fiecare rând din fiecare rechizitoriu întocmit de procurori și din fiecare motivare publicată de judecători, pentru a înțelege cum merge, în realitate, justiția din România.
Ca om de rând, prins între un job cu normă întreagă, familie și alte activități colaterale, altfel spus, cu o viață “banală”, de individ normal, e suficient să urmărești știrile și să faci un calcul: câte dosare cu nume grele au fost deschise, câte ajung în faza judecării, câte secole durează procesele, câte milioane de varii excepții sunt introduse pe parcurs, cine din politică și marele business se știe cu cine din tagma magistraților, ce averi bizar de ridicate au unii magistrați, câți dintre marii condamnați fug în străinătate, câți ani nu-i mai aduce nimeni în țară…
…. Iar apoi, câți scapă înainte de a mai fi intrat în pușcărie, câți ies cu mult înainte de expirarea pedepsei…
… În final, merită să arunci un ochi și la câte dintre cazuri intervin miracolul prescripției sau miracolul ștergerii unora dintre acuzații.
Până și ăsta poate să pară un calcul dificil și cronofag, dar cine se apucă să îl facă va observa că nu este deloc așa – treaba e destul de rapidă, căci știrile și investigațiile de presă există; trebuie doar răsfoit nițel internetul.
Desigur, fiecare dosar penal de mare corupție are particularitățile sale, iar pe deasupra, sofismul practicat de avocații apărării, ca și de către unii judecători, chiar pot albi un acuzat suficient de eficient încât să-l facă să semene cu un sfânt… și să amețească pe toată lumea – de la profesioniști cinstiți ai dreptului, la experți independenți, până la jurnaliști și cetățeni cu meserii și preocupări diverse.
Indiferent ce vor zice magistrații despre opiniile (inclusiv cea de față) care sunt critice cu munca lor, bilanțul justiției românești, așa cum îl percepe omul de rând doar parcurgând știrile despre corupția din țara asta, e unul singur: în România se fură mult, fură mulți, sunt pedepsiți puțini, sunt pedepsiți puțin, se scapă într-o veselie, iar contribuabilul plătește de cel puțin trei ori.
- Plătește prin paguba produsă bugetului public.
- Plătește prin paguba recuperată parțial, târziu sau chiar deloc.
- Plătește prin salarii pentru magistrați, fără echivalent în universul omului de rând, prin beneficii conexe, fără echivalent în universul angajatului obișnuit, prin pensionări la tinerețe, oferite magistraților, prin pensii de foarte multe ori mai mari decât media, pentru profesioniștii care livrează acest tip impardonabil de justiție.
În ziua în care trei grei au scăpat de închisoare sau de o parte din pedeapsă – unii după ce sifdaseră justiția, fugind în străinătate, iar cu toții înainte de a-și fi executat după gratii întreaga perioadă – e sănătos să avem în minte tabloul general: cu cât ești mai sus și furi mai mult, cu atât cresc șansele să scapi mai rapid și mai ieftin.
E o piramidă a valorilor perfect viciată, dar faptul că piramida arată astfel e mai degrabă vina celor ce împart dreptatea decât a celor care au comis nedreptăți.
Și este, o dată în plus, sănătos să avem în minte acest tablou, dat fiind faptul că ne aflăm în plină contestare de către magistrați a reformei guvernamentale privind pensiile și pensionarea acestora.
Capii justiției mitraliază de săptămâni bune spațiul public cu comunitate care mai de care mai eroice, cu comunicate care cântă, ca-n epopeile antice, virtuțile supraomenești ale oamenilor în robă, cu comunicate care deplâng, ca la căpătâiul mortului, tentative-fantomă de anihilare a independenței justiției.
Bineînțeles, ar fi o copilărie să ne limităm frustrările și amintirile la ziua de marți, când trio-ul Costea-Vlădescu-Vâlcov s-a bucurat de dubioasele binefaceri pentru categoria VIP ale justiției din țara asta.
Ei sunt doar cei mai proaspeți beneficiari, dintr-un șir lunuuuuuung de privilegiați care, după caz, au făcut mai puțini ani și/sau au rămas în buzunare cu o grămadă de bani.
Merită – nu-i așa ? – să plătești taxe la zi, să plătești impozite mai mari și să accepți, mielușel, ca din contribuțiile tale să fie achitate salarii și pensii uriașe pentru niște magistrați care dezamăgesc cronic, dar pe care nu-i doare gura să zică, precum grăia șefa Înaltei Curți, Lia Savonea, acum nici o lună: “Justiția nu se negociază și nu se supune presiunilor politice”.
Ah ! Câtă dreptate are femeia asta, în teorie, și la câtă nedreptate este părtașă, în practică !
