„Crizele precum schimbările climatice și COVID-19 necesită răspunsuri multilaterale, iar o masă critică de țări poate modifica traiectoria evenimentelor, în bine sau în rău. În ciuda tensiunilor geopolitice actuale, liderii nu trebuie să piardă din vedere amenințările globale majore – și nevoia de a găsi un punct comun”, scrie Javier Solana, pentru Project Syndicate.
<< La începutul anului 1981, cu câteva zile înainte ca Jimmy Carter să-i predea președinția SUA lui Ronald Reagan, o povestioară de la pagina 13, din The New York Times, menționa un raport al Consiliului privind calitatea mediului. Acest organism, însărcinat cu consilierea președintelui SUA, trăgea un semnal de alarmă cu privire la legătura dintre creșterea concentrației de dioxid de carbon din atmosferă și încălzirea globală. „Ar trebui demarate, imediat, eforturi de dezvoltare și analizare a variantelor energetice alternative la nivel global”, se menționează în raport, subliniind de asemenea că „colaborarea internațională în evaluarea problemei CO2 este deosebit de importantă”.
În ciuda acestui avertisment și a multor altor avertismente care datează din anii 1960, Reagan s-a distanțat de agenda ecologistă a administrației Carter. Într-un gest simbolic, noul președinte chiar a îndepărtat panourile solare pe care predecesorul său le instalase la Casa Albă.
Prin urmare, probabil deloc surprinzător, cooperarea interguvernamentală în domeniul schimbărilor climatice a făcut primii pași concreti abia la sfârșitul anilor ’80. Și până la acordul de la Paris, din 2015, lumea nu a stabilit un cadru obligatoriu care să mobilizeze toate țările într-o direcţie hotărâtă de a atenua încălzirea globală.
Atingerea unui astfel de consens nu a fost lucru ușor. Cum să distribui responsabilitățile în mod adecvat a fost întotdeauna o întrebare spinoasă în cadrul negocierilor multilaterale privind acțiunea climatică. Dar nici un obstacol sau aspirație – oricât de legitimă – nu justifică mulții ani de discordie și neglijare internațională cu privire la această problemă.
Amenințarea care îi alarmase deja acum o jumătate de secol pe oamenii de știință a crescut constant de atunci. Numai între 1991 și 2019, lumea a emis mai mult CO2 în atmosferă decât între 1751 și 1990. Confruntate cu această realitate, reuniunile la nivel global privind clima, precum reuniunea COP26 a Organizației Națiunilor Unite din Glasgow, din acest noiembrie, sunt de o importanță vitală. Pur și simplu nu ne putem permite mai mult timp pierdut și eșecuri.
Din fericire, există motive de speranță. Mulți dintre cei care anterior considerau relațiile internaționale ca o luptă pentru păstrarea sau modificarea echilibrului puterii presupun acum că statele vor trebui să își ajusteze prioritățile în vederea provocărilor din secolul XXI. Deși schimbările climatice nu îi vor afecta pe toți în mod egal, amenințarea pentru ecosistemele noastre și pentru omenire în ansamblu este atât de mare încât tactica mioapă este exclusă. Singura cale de ieșire este ca guvernele să construiască o încredere strategică pentru a genera beneficii comune.
Mai mult, tendințele economice sunt din ce în ce mai favorabile. Costul energiei solare și eoliene se prăbușește, contribuind la stimularea tranziției verzi chiar și atunci când politicile guvernamentale de mediu nu sunt sincronizate. În Statele Unite, de exemplu, cruciada dereglementării, dusă de fostul președinte Donald Trump nu a permis îndeplinirea promisiunii de revitalizare a cărbunelui (cel mai poluant dintre combustibilii fosili), din cauza concurenței acerbe din partea gazelor naturale și a surselor regenerabile de energie,mai ieftine.
Dar numai forțele pieței nu vor fi suficiente. Dacă vrem ca tranziția energetică să se concretizeze la timp, guvernele trebuie să joace un rol esențial. Uniunea Europeană a încorporat această filozofie în al său European Green Deal, care își propune să dezvolte tehnologii de vârf, să îmbunătățească eficiența energetică și să compenseze grupurile cele mai afectate de tranziție. Politicile industriale ale guvernului chinez au condus la o creștere spectaculoasă a surselor regenerabile de energie, deși economia țării rămâne puternic dependentă de cărbune. La rândul său, administrația președintelui SUA, Joe Biden, intenționează să lanseze un plan imens de stimulare post-pandemică axat pe construirea unei infrastructuri durabile.
În timp ce Trump disprețuia sursele regenerabile de energie – de parcă nimic nu s-ar fi schimbat de pe vremea lui Reagan – Biden nu vrea să piardă teren în cursa de a domina tehnologiile verzi ale viitorului. Această dinamică competitivă poate genera un ciclu virtuos. Adăugați la asta conștientizarea în creștere a cetățenilor de pretutindeni, legat de problemele de mediu, iar liderii au un stimulent mai mare ca oricând să fie ambițioși – așa cum se reflectă în general în noile angajamente de reducere a emisiilor pe care multe țări și le luaseră deja înainte de COP26.
Totuși, nu vom reuși decât dacă ne vom dubla eforturile. De exemplu, lumea ar trebui să fie de acord asupra unor indicatori comuni care să permită măsurarea și compararea cu ușurință a obiectivelor climatice ale fiecărei țări, așa cum a cerut recent cancelarul german, Angela Merkel.
O cooperare internațională mai strânsă cu privire la provocările de mediu ar trebui să se extindă în alte sfere. La urma urmei, nu lipsesc problemele globale care necesită acțiuni coordonate.
Exemplul cel mai evident este COVID-19 – un alt risc care ne-a prins nepregătiți, în ciuda avertismentelor repetate, iar multe guverne au gestionat ulterior problema într-un mod excesiv de centrat pe sine. La începutul acestei luni, două grupuri de experți asociați Organizației Mondiale a Sănătății au lăudat o inițiativă – sprijinită de aproximativ 30 de lideri mondiali – de a stabili un tratat internațional privind prevenirea și pregătirea pandemiei.
Nu trebuie nici să trecem cu vederea deficiențele cooperării pandemice în sfera economică. G20 nu a fost la înălțimea acestei crize, făcând prea puțin pentru a atenua datoria țărilor în curs de dezvoltare. La fel ca OMS și Organizația Mondială a Comerțului, alți doi piloni fundamentali ai guvernanței globale, G20 are nevoie urgentă de reforme pentru a-și consolida legitimitatea și capacitatea de reacție.
Reglementarea spațiului cibernetic ar trebui, de asemenea, să fie o prioritate ridicată. Puterile de top ale lumii au capacități ofensive remarcabile în acest domeniu, dar gradul lor ridicat de conectivitate digitală le face vulnerabile, așa cum a arătat recentul atac cibernetic asupra celei mai mari conducte petroliere din SUA. Aceste puteri trebuie să convină de urgență asupra unui set de reguli de bază care promovează securitatea în spațiul cibernetic și să abordeze efectele potențial dăunătoare ale inteligenței artificiale. În cadrul ONU, se fac deja unele progrese în acest sens.
În ceea ce privește schimbările climatice și alte probleme care necesită răspunsuri multilaterale, o masă critică de țări poate modifica traiectoria evenimentelor, în bine sau în rău. Deși trăim într-o eră a tensiunii geopolitice în creștere, nu trebuie să pierdem niciodată din vedere provocările majore care ne amenință pe toți și ne obligă să găsim un punct comun. Anticiparea crizelor, izolarea zonelor de frecare, concurența pașnică și cooperarea în domenii de interes reciproc este rețeta unui secol XXI mai sigur, mai prosper și mai durabil. >>
