Ministrul de Externe al Ungariei a recurs, joi, la o rafală combinată de acuzații fără perdea, ironii relativ ieftine și autovictimizări parcă exersate la oglindă, țintele sale fiind, bineînțeles, nu Rusia și liderii ei, ci Ucraina, Uniunea Europeană și unii oficiali ai acesteia din urmă. Apoi, Peter Szijjarto a anunțat sec că pleacă la… Sankt Petersburg.
Aparent, miezul agitației sale îl constituie problema alimentării Ungariei cu petrolul rusesc care încă mai curge prin conductele ce traversează Ucraina. În realitate, așa cum se întâmplă adesea cu adevărurile ventilate de Budapesta după 24 februarie 2022, miezul urticariei care nu-i dă pace oficialului budapestan pare a fi ușor mai larg.
Dar să le luăm pe rând.
Întâi, avem segmentul care ține de ceea ce invocă concret Szijjarto.
Este o chestiune de “securitate națională”, a repetat și tot repetat ministrul în chestiune, care a ținut, cu infatuarea-i deja emblematică, să facă și un pic de filosofie cu tente de silogistică aristotelică, pe tema energiei: “Aprovizionarea cu energie a unei ţări este o problemă de securitate naţională. De aceea, dacă securitatea aprovizionării energetice a unei ţări este pusă în pericol de o altă ţară, aceasta reprezintă şi o ameninţare la adresa intereselor naţionale ale ţării respective”.
Nu este atât vorba că ministrul ungar de Externe nu ar avea automat dreptate, cât este vorba de faptul că minte din oportunism, în perfectă tradiție sofistică, apelând fără menajamente la proiectilul omisiunii: timp de doi ani și jumătate, nici Szijjarto și nici șeful său, premierul Viktor Orban, nu au aplicat același raționament și la situația incomparabil mai critică a țării vecine, Ucraina.
Ucraina, da, a cărei securitate energetică a fost pusă de către Rusia într-un pericol infinit mai brutal și mai mare decât cel în care se simte Ungaria pusă de către Ucraina și, implicit, de către UE. Cum? Prin șantaj, atacuri cibernetice, bombardamente cu drone și rachete, ocupație militară a unor unități extrem de sensibile, precum centrala nucleară Zaporojie.
Apoi, avem segmentul care ține de ceea ce se poate citi printre rândurile tiradei opărite a ministrului ungar de Externe, iar asta e partea care lărgește miezul problemei lui.
Și are – greu de crezut altceva – pe de o parte o strânsă legătură cu bilanțul rahitic al primelor două luni de președinție ungară a Consiliului UE, iar pe de alta o strânsă legătură cu faptul că Ucraina își permite să acționeze tot mai îndrăzneț și autonom în raport cu aliații săi împotriva Rusiei, aspect devenit mai strident ca oricând odată cu incursiunea din 6 august din regiunea Kursk.
Ungaria pare extrem de frustrată de primul aspect și extrem de speriată de al doilea, Szijjarto nefăcând, prin intervenția de joi, decât să ofere indicii solide în acest sens.
PRIMUL ASPECT. Ignorată, sfidată, boicotată, puternic contestată strașnic și criticată pe multiple voci – așa a arătat, la nivelul UE, Budapesta, după 1 iulie. Leadership-ul său rotativ a fost până acum mai degrabă o lamentabilă expoziție a limitelor, deși Orban visase la o defilare continentală a bunului său plac.
AL DOILEA ASPECT. Ucraina, o țară care, în ciuda presiunii militare infernale pusă de Rusia și a limitărilor pe alocuri neverosimil de aberante pe care i le-au trasat chiar aliații, reușește totuși să lovească Rusia, militar, în moalele capului, invadându-i și capturându-i o parte din teritoriu, este o țară care mai nu prea poate să nu poată, dacă ia o decizie în acest sens, să-i genereze surprize de proporții și celui mai fidel aliat al Rusiei, cu statut de membru UE, adică Ungariei.
Dacă Kievul a prins cu chiloții în vine colosul, e greu de crezut că nu poate repeta comicul de situație și cu piticul. Evident, nu militar, ca în primul caz, ci economic și, implicit, cu stânjenitoare reverberații politice, în celalalt.
Ucraina chiar a putut să lovească militar Rusia, prin urmare ce ar putea-o opri, până la urmă, să năpăstuiască energetic, economic și politic Ungaria?
La asta probabil se gândea, în fundal, ministrul Szijjarto atunci când a atacat cu atâta virulență UE și tot acesta ar trebui să fie motivul pentru care premierul Orban l-a trimis de urgență la Sankt Petersburg pe subalternul Szijjarto.
Desigur, vizita șefului diplomației ungare în orașul natal al lui Putin poate fi la fel de bine și rodul unei convocări de urgență din partea Kremlinului, căreia nu i se putea răspunde negativ, dar acesta e un subiect care merită tratat aparte.
Cert este că Ungaria lasă destul de apăsat impresia că după 6 august se simte în particular foarte rău, așa cum după 1 iulie s-a simțit, la modul general, mai mult decât inconfortabil.
