Ne poate ajuta, oare, analiza cuantică să regândim realitatea?

Sursa: Pxfuel.com

Este posibil ca rezultate de laborator inexplicabile să ne sugereze faptul că suntem în momentul de debut al unei noi paradigme științifice.

Fiecare generație tinde să creadă că viziunea sa despre natură este fie adevărată, fie aproape de adevăr. Nici noi nu facem excepție: deși știm că ideile generațiilor anterioare au fost, de fiecare dată, înlocuite de cele ale noii generații, credem totuși că, de data asta, avem varianta corectă. Strămoșii noștri erau naivi și superstițioși dar noi suntem obiectivi – sau așa ne place să credem. Știm oare că materia/energia, independent de conștient, este esența naturii și toate celelalte decurg de aici?

De fapt, studiile au arătat că este o relație inextricabilă între lumea pe care o percepem și categoriile conceptuale criptate în limba pe care o vorbim. Noi nu putem percepe o lume pur obiectivă, ci una partajată și preinterpretată subliminal, în funcție de predeterminarea culturală. De exemplu, “cuvintele ce denumesc culorile într-o anumită limbă ajută la formarea percepției asupra culorilor”. Un studiu imagistic al creierului indică faptul că zonele de procesare lingvistică sunt direct implicate în însuși procesul simplu de deosebire dintre culorile de bază. Mai mult decât atât, acest tip de “percepție pe categorii este un fenomen aplicat nu numai în cazul culorilor dar și alte cazuri, ca de exemplu foneme, tonuri muzicale și expresii faciale”. În mare măsură, vedem ceea ce fundalul cultural inerent ne învață să vedem, ceea ce explică, probabil, de ce fiecare generație este atât de încrezătoare în propriul punct de vedere asupra lumii și vieții. Permiteți-mi, vă rog, să elaborez !

Viziunea asupra percepției umane, contrazisă de teorie, de concepte, nu reprezintă un punct nou de analiză. Incă din 1957, filozoful Owen Barfield scria: ”Eu nu percep realitatea înconjurătoare doar prin intermediul organelor de simț…Astfel, pot spune, degajat, că ‘aud un sturz cântând’. Dar, de fapt tot ce “aud”-  aud grație faptului că am urechi- este sunetul. Când‘aud un sturz cântând’ aud …. prin intermediul multor alte canale, ca memoria, imaginația, simțurile și….  voința.” (Salvând aparențele)

După cum a susținut și filozoful Thomas Kuhn în cartea sa Structura Revoluțiilor Științifice, știința însăși este supusă unei subiectivități inerente, de percepție. Definind “paradigma” ca fiind “un organism implicit de convingeri teoretice și metodologice”, acesta a scris :

“Paradigma este condiția necesară existenței percepției înseși. Ceea ce un om percepe vizual depinde atât de ceea ce omul vede și, de asemenea, de ceea ce experiența sa vizual-conceptuală l-a învățat să vadă. În absența unui astfel de fundal, nu putem vorbi decât de “o confuzie majoră și completă.”

Astfel, întrucât percepem lucrurile și experimentăm evenimentele condiționați, parțial, de o paradigmă implicită, aceste lucruri și experimente tind să confirme, prin construcție, paradigma. Nu este de mirare, deci, că suntem atât de convinși, astăzi, de faptul că natura constă în aranjamente de materie/energie din afara noastră și independent de mintea noastră.

Totuși, după cum precizează Kuhn, atunci când suficiente “anomalii”- observații, incontestabil, empirice care nu pot fi digerate de sistemul nostru de înțelegere, ce se vrea dominant- se acumulează în timp și ajung la valori critice, paradigmele se schimbă. Este posibil să ne aflăm foarte aproape de un astfel de moment decisiv, astăzi, deoarece un număr crescut de dovezi ce țin de fizica cuantică probează caracterul nesustenabil al paradigmei curente.

Într-adevăr, potrivit paradigmei curente, proprietățile unui obiect ar trebui să existe și să aibă valori definite, chiar și atunci când obiectul nu este sub observație: luna ar trebui să existe și să aibă greutatea, forma, conturul și culoarea pe care le are, obiectiv, și atunci când nu o privește nimeni. Mai mult decât atât, simplul fapt al observației nu ar trebui să schimbe valoarea acestor proprietăți. Operațional, această idee este redată de conceptul de “non-contextualitate”: rezultatul unei observații nu ar trebui să depindă de modul în care sunt realizate alte observații simultane, dar separate.  În cele din urmă, ceea ce percep eu când privesc cerul nopții nu ar trebui să depindă de modul în care alți oameni privesc același cer, în același timp cu mine, întrucât proprietățile acestul cer, detașate de observația mea, nu ar trebui să depindă de percepția lor.

Problema este că, potrivit QM, rezultatul unei observații poate  depinde de modul de observație, simultan dar separat, al altei persoane. Aceasta se întâmplă prin intermediul  așa- zisei “încâlciri cuantice” și contrazice paradigma curentă, într-un aspect essential, după cum am prezentat mai sus. Deși Einstein a susținut, în 1935, că această contradicție a apărul doar pentru că QM este incompletă, John Bell a demonstrat matematic, în 1964, că predicțiile QM privind „încâlceala” amintită nu se pot explica prin caracterul incomplet al QM susținut de Einstein.

Astfel încât, pentru a salva paradigma curentă, există un aspect important în virtutea căruia predicțiile QM trebuie respinse. Totuși, începând cu experimentul de succes al lui Alain din 1981-82, aceste predicții au fost confirmate în mod repetat iar posibilele lor lacune s-au elucidat pe rând. Anul 1998 a fost un an de referință întrucât au avut loc două experimente remarcabile, în Elveția și Austria.  În 2011 și 2015, alte experimente au adus noi provocări ideii de non-contextualitate. Într-un comentariu, fizicianul Anton Zeilinger a fost citat spunând următoarele: ”nu are nici un sens să presaupunem că nu măsurăm (adică observăm) faptul că un sistem are o realitate independentă.” Cercetătorii olandezi au făcut un test care a reprezentat o clarificare a tuturor potențialelor lacune rămase. Nature  a considerat acest test ca fiind cel mai „dur test realizat vreodată”.

Singura alternativă rămasă celor care susțin, în continuare, paradigma curentă, este să postuleze un fel de formă de non-localizare: natura trebuie să aibă – sau așa se speculează- observație- proprietăți ascunse, independente care scapă, în totalitate, analizei QM; aceste proprietăți sunt „răspndite”  de-a lungul tuturor coordonatelor spațio-temporale. Acest fundal omniprezent, invizibil dar obiectiv este cel care, se presupune, orchestrează “încâlcirea” existentă” din spatele scenei”.

Rezultă, totuși, că anumite predicții ale QM sunt incompatibile cu non-contextualitatea, chiar și în cazul unei categorii ample și importante de teorii non-locale. Rezultatele experimentale raportate în 2007 și 2010 au confirmat aceste predicții. Pentru a reconcilia aceste rezultate cu paradigma curentă este necesară o redefinire contraintuitivă profundă a ceea ce numim „obiectivitate.” Și, întrucât cultura contemporană a ajuns să asocieze obiectivitatea cu realitatea înseși, știința s-a simțit obligată să se pronunțe spunând că „fizica cuantică își ia adio de la realitate.”

Tensiunea dintre anomalii și paradigma curentă nu poate fi tolerată decât prin ignorarea anomaliilor. Acest lucru a fost posibil, până acum, deoarece anomaliile nu au fost observate decât în laborator. Și, totuși, știm că ele există, întrucât existența lor a fost confirmată definitiv. Astfel, atunci când credem că vedem obiecte și evenimente în afară și independent de propria minte, ne înșelăm în, cel puțin, un aspect esențial. Este nevoie de o nouă paradigmă care să se adreseze anomaliilor și să le explice; o paradigmă în care mintea înseși să fie înțeleasă ca esențială- cognitiv dar și fizic- pentru ceea ce percepem când privim lumea din jur.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here