Așa imperfectă cum este ea, România are o calitate pe care i-o apreciază nu puțini locuitori și nu puțini vizitatori străini: nivelul de violență stradală este relativ redus, omul de rând se poate simți rezonabil de în securitate atunci când iese din casă. Iar statul este unul funcțional, liberal și compatibil cu state din democrațiile avansate.
Există forme de agresivitate, bineînțeles, căci România este încă departe de a fi vreo Grădină a Maicii Domnului la acest capitol. Cea din trafic este probabil la loc de cinste. Din timp în timp, asistăm și la izbucniri de lupte între clanuri interlope, nimeni nu se poate preface că nu vede asta. Și mai există, chiar și în secolul XXI, suficientă violență domestică pentru a ne simți rușinați, ca popor, de condiția femeii și a copilului, și pentru a simți motivația de a face din diminuarea acestui flagel o prioritate printre priorități.
Și totuși, la nivel general, în multe localități din România (încă) e suficient de sigur să umbli noaptea pe străzi fără un stres exagerat, lucru care nu este neapărat la îndemână în numeroase locuri din țări semnificativ mai avansate decât a noastră.
Un astfel de succes în materie de ordine publică pare cumva neverosimil dacă avem în vedere numărul, dimensiunile și varietatea breșelor din funcționarea statului român, în diverse alte domenii.
Dar acest succes fragil, însă unul foarte apreciat deopotrivă de către localnici și de către turiștii ori expatriații veniți alte zări, poate foarte ușor să dispară începând de luni 19 mai. Și o poate face atât de rapid și atât de brutal, încât va simplu să lase impresia că liniștea cu pricina parcă nici n-ar fi existat.
Pentru ca prăbușirea în abisul “democratizării” violenței și transformarea ei în banalitate cotidiană să devină realitate, nu mai este nevoie decât de un lucru: victoria lui George Simion la alegerile prezidențiale de duminică 18 mai.
Semne sunt din belșug – unele sunt profund legate de parcursul și abordarea lui Simion, altele sunt profund legate de viziunea celui pe care liderul AUR susține că-l va instala cumva la putere, Călin Georgescu.
De altfel, zicala că un rău nu vine niciodată singur se simte ca la ea acasă în cazul de față. De ce?
Întrucât binomul Simion-Georgescu are potențialul de a copleși România cu un binom de violență.
Pe de o parte, la firul ierbii (pe stradă, la piață, la film – așadar, în viața de zi cu zi a fiecărui individ). Iar pe de alta, la vârful piramidei – în mediul politic, în mediul jurnalistic, în mediul civic – printr-o violență de stat, exercitată comparabil cu cea din vremurile de până în 1989).
Prima categorie va fi livrată via “fenomenul Simion”, iar cealălaltă via “fenomenul Georgescu”. Pe măsură ce timpul va trece, în România sedusă de Georgescu și condusă de Simion cele două direcții probabil se vor și întrepătrunde, fiind ispitite la a coopera exemplar deopotrivă de beția puterii și de imperativul păstrării ei cu orice preț.
Dinspre palierul Simion, după cum ziceam, violența la firul ierbii va tinde să devină noua realitate întrucât în violența la firul ierbii a fost plămădit și personajul public George Simion – în galeriile de fotbal, pe stradă, în diversele “acțiuni civice” menite să-l scoată în evidență.
Apoi, să ne reamintim, odată ce a făcut pasul spre politică, Simion a ridicat nivelul de agresivitate în această zonă la cote nemaiîntâlnite (sau poate neîntâlnite nici măcar atunci) din vremea lui Vadim și Funar. Agresivitate verbală, agresivitate gestuală – toate astea s-au reinventat în România odată cu ascensiunea AUR și a lui George Simion la cârma lui.
Apoi, la un moment dat, în Parlament, George Simion a sărit la gâtul ministrului Energiei, Virgil Popescu. Iar Gigi Becali a povestit recent că același “George Simion l-a înjurat pe Neamțu, ar fi vrut să îl bată pe Mihail Neamțu de față cu toată lumea. Când am auzit așa ceva l-am sunat pe Neamțu: bă Mihai, cum ai mai stat în partid? Nu se poate asta”.
La rândul lor, mitingurile AUR au devenit pe zi ce trece un loc tot mai periculos pentru jurnaliști și tot mai încărcat verbal și gestual. Asta, în condițiile în care, cu toate păcatele ei, România nu a mai cunoscut așa ceva de peste două decenii, eventual din vremea urii comunistului Iliescu față de Coposu, de Rațiu și de țărăniști, față de intelectualii, “ochelariști”, bărboși.
Dacă în anii în care era “mic” a preferat stilul acesta, ar fi un exercițiu sadomasochist să ți-l dorești pe Simion să fie “mare”.
Un om cu filosofia de viață și acțiune politică a lui George Simion este greu de imaginat că va impregna societății și aparatului de stat o atmosferă diametral opusă – liniște, dialog, cumpătare, deliberare, comuniune.
Dar după cum aminteam mai sus, există zicala că un rău nu vine niciodată – în cazul nostru, “fenomenul Simion” fiind dublat de “fenomenul Georgescu”.
Iar dinspre palierul Georgescu, violența se va pogorî cumva la vârf, deși nu exclusiv doar acolo (nu exclusiv, întrucât Călin Georgescu a dat semne clare că îi place și firul ierbii, cea mai evidentă fiind predilecția sa pentru compania mercenarilor și bodyguarzilor).
Dar nenorocirea de prim rang pe care o injectează dublajul lui Georgescu are de-a face cu optica acestuia despre politică, în particular despre partide.
„Partidele politice sunt niște gloabe la carul de aur al poporului român. Nu vor mai fi partide politice în această țară. Niciunul! Niciun partid politic! Pentru că strămoșii sunt vii”, declara Călin Georgescu în aprilie 2024.
Abolirea partidelor, oricât de imperfecte or fi partidele, înseamnă nimic mai puțin decât dictatură pură. Iar dictatura înseamă nu doar violență pe stradă ori la piață, ci mai ales violență de stat, sistematică, cenzură, deținuți politici – nimic mai puțin de altfel decât ceea ce România avusese inclusiv în anii cei mai negri ai ceaușismului, când Călin Georgescu beneficia de luxul de a se instrui în America și Marea Britanie.
Zecii de ani de comunism au mutilat România pentru alți zeci de ani tocmai pentru că în acea perioadă România nu a avut partide, nu altele decât partidul unic, Partidul Comunist Român.
Asta e țara la care visează Călin Georgescu, asta e țara pe care o promite și George Simion, din moment ce se consideră urmașul electoral și spiritual al lui Georgescu și din moment ce are în vedere plantarea lui Călin Georgescu într-o poziție de putere.
În România lui Simion și Georgescu, milioanele de români vor ieși cu frică din case – cu frică de nivelul redus de siguranță de pe stradă, cu frică de noii securiști mereu vigilenți și la pândă după noii dizidenți.
În România lui Simion și Georgescu, milioanele de români vor deschide cu frică gura – cu frică de golanii care vor acapara strada, cu frică de sistemul nomenclaturist instalat odată cu un eventual succes al lui Simion și Georgescu.
În România lui Simion și Georgescu, milioanele de români din diaspora nu se vor mai întoarce acasă – nici de tot și nici în vacanțe. Nu se vor mai întoarce căci nu vor mai avea la ce și nu se vor mai întoarce căci și lor le va fi frică – le va fi frică pe stradă, le va fi frică de stat, le va fi frică să mai deschidă gura, le va fi frică și să se mai considere români.
Ultima dictatură instalată în România a fost cea comunistă. A fost instalată cu forța de către ruși, a fost instalată cu complicitatea unor români dispuși să-și trădeze frații, a fost instalată prin furt electoral și cu o injecție masivă de frică, a cultivat cuvinte mari și idealuri mărețe, a hrănit iluzii prin proiecte faraonice și nu s-a mai dat dusă 45 de ani.
Când dictatura în sfârșit a plecat, a făcut-o întrucât a fost gonită cu o ură nedisimulată. Dar dâra lăsată în goana ei spre nimicire a fost o dâră lungă, groasă și lată de sânge – la propriu. De sângele scurs din peste 1.100 de morți și de sângele scurs din peste 3.300 de răniți.
Când s-a instalat dictatura comunistă, românii nu avuseseră de ales, nu avuseseră mijloace să o împiedice. Totul – de la contextul intern până la cel internațional – le-a fost atunci potrivnic.
Acum, însă, când este mai ridicat ca oricând riscul ca o altă formă de dictatură să prindă viață în România, iar ulterior și cheag, generația noastră are măcar șansa de a face o alegere informată, de a se apăra, ori de a se preda. O alegere informată, o alegere la îndemâna fiecăruia dintre noi – adică un lux de care bunicii și străbunicii noștri au fost fatalmente privați.
https://universul.net/scrisoare-catre-romanii-din-diaspora/
