Pentru Moscova, anul 2025 a fost al patrulea care se încheie în zodia eșecului, având în vedere că Rusia rămâne pe mai departe împotmolită pe frontul din Ucraina.
Pentru armata rusă, drumul spre Kiev rămâne, pe final de decembrie curent, la fel de lung și de anevoios precum era și în primele zile ale invaziei, cu diferența ucigătoare că numărul sicrielor de zinc repatriate de ruși în anii scurși începând cu 2022 a crescut la un nivel comparabil doar cu cel atins în Al Doilea Război Mondial. Iar 2025 a fost probabil anul cel mai sângeros.
Pentru diplomația rusă, anul care se încheie a fost totuși ceva mai promițător, căci prin reinstalarea lui Donald Trump la Casa Albă, în 20 ianuarie, Kremlinul a câștigat de partea sa un aliat dedicat și fără de pereche, în dosarul Ucraina.
Chiar și așa, în ciuda sprijinului stahanovist oferit regimului Putin de administrația Trump, progresele făcute de emisarii ruși în cadrul negocierilor de pace seamănă mai degrabă cu cele făcute de generalii ruși pe front: puține ca număr, slabe calitativ, împotmolite undeva departe, foarte departe de obiectiv.
Pe parcursul anului care se încheie și mai ales începând din toamna lui, a plouat cu formule de pace, dar seceta a persistat în ceea ce privește rezultatele.
Motivul pentru acest blocaj e unul simplu: toate formulele de pace au fost inițiate exclusiv de binomul ruso-american, toate formulele de pace au fost concepute exclusiv din perspectiva intereselor binomului Putin-Trump, iar ca atare, toate formulele de pace au fost exclusiv axate pe forțarea capitulării Ucrainei.
În esență, ceea ce pe parcursul lui 2025 rușii și americanii au numit eforturi și negocieri de pace a fost de fapt doar o colecție de variații și de variante ale unui puturos diktat. Rușii au impus, americanii au promovat, ucrainenii au refuzat, europenii i-au ajutat pe ucraineni să se poată ține de refuz.
Așadar, diktatul, iar nu negocierile a fost constanta de fond a discuțiilor de pace derulate în 2025.
Dar mai trebuie adăugat că în anul care se încheie acum, în ceea ce privește Ucraina, a existat și o a doua constantă – una pe formă.
Cine a urmărit fiecare episod din așa-zisele negocieri de pace derulate în 2025 sub egida Trump-Putin, nu a putut trece cu vederea modul diferit în care fiecare dintre cele două părți a prezentat mersul lucrurilor:
- Invariabil, Trump și oamenii lui au injectat o notă optimistă: Putin în continuare vrea pace, discuțiile au fost când productive, când constructive, facem progrese drumul nu e ușor, dar obiectivul numit pace rămâne în cătare, ne apropiem de el.
- Invariabil, Putin și oamenii lui au injectat o doză rezervată spre pesimistă: președintele Trump face eforturi, îi mulțumim și i le recunoaștem; dar ucrainenii nu vor pace, iar europenii vor război și sabotează eforturile SUA. Uneori, așa cum s-a întâmplat chiar recent, după ultimul episod de discuții ruso-americane purtate la Miami cu câteva zile înaintea Crăciunului, Washingtonul s-a lăudat cu “progrese”, în timp ce Moscova a transmis că nu au existat “progrese”.
În ceea ce privește constanta pe fond, numită diktat, se observă o aliniere perfectă între perspectiva lui Trump și perspectiva lui Putin. L-au conceput împreună, au încercat să îl impună împreună, nu au transpirat divergențe și diferențe de opinie.
Trump și Putin văd lumea prin prisma sferelor de influență din vremea Războiului Rece, amândoi au ca inamic declarat UE, unuia nu-i place NATO, celalalt dușmănește NATO, amândoi consideră că țara mai mică nu poate urmări un destin mare, ambii vor să facă afaceri grase împreună.
Totuși, lucrurile stau diferit în ceea ce privește constanta pe formă (ceea ce comunică unul rareori se pupă cu ceea ce comunică celălalt). Iar întrebarea e simplă: De ce? De ce americanii spun că s-au făcut progrese, iar rușii nu ? De ce americanii spun că Putin vrea pace, dar Putin spune și dovedește că războiul va tot continua ?
Răspunsul, în schimb, nu este integral la vedere.
E limpede de ce, dacă ne raportăm la Putin – interesul său, legat de Ucraina, a fost exprimat deschis și repetat obsesiv, iar acest interes constă în dominarea totală a Ucrainei.
Prin urmare, din perspectiva lui Putin, nicio discuție cu americanii, care nu se concretizează prin capitularea Ucrainei nu reprezintă nici progres, nu oferă nici minime motive de optimism, nu permite nici măcar o efemeră încetare a focului.
Dar nu mai este atât de limpede de ce, dacă ne raportăm la Trump.
În ieșirile sale publice, președintele american a făcut mereu cunoscut faptul că își dorește ca Ucraina să facă concesii majore, căci altfel nu se poate. Dar și Trump și oamenii săi (vicepreședintele Vance, emisarul Witkoff) au încercat constant să pară totuși oarecum “spălați”.
Iar pentru asta, public, au camuflat cu grijă ceea ce ei cred cu adevărat despre Ucraina, ca și dorința care îi mistuie cu adevărat legat de viitorul relației SUA cu Rusia. Au camuflat aceste lucruri în haina preocupării lor umanitare față de civilii și militarii ucraineni – sărăciți, răniți, uciși în acest război. În culisele discuțiilor cu rușii, Trump și oamenii lui stau non-stop cu piciorul pe accelerație, în schimb în cuvântările lor publice pișcă frâna.
Dacă în schimb iei în calcul diversele dezvăluiri de presă și cărțile scrise, începând chiar cu primul mandat al lui Trump, ai șanse să înțelegi mai bine de ce acolo unde rușii spun ceva, americanii spun cu totul altceva.
Căci oamenii care au lucrat cu Trump sau care îl cunosc de decenii bune pe Trump au dezvăluit, și în presă, și în cărți, că președintele american are oroare de a-și recunoaște eșecul și chiar a făcut o filosofie de viață din a prezenta orice nimic și de a se prezenta pe sine ca pe ceva de succes.
Ca atare, singura explicație plauzibilă ar fi aceea că administrația Trump prezintă din reflex toate discuțiile cu rușii privind pacea din Ucraina ca pe ceva constructiv, productic, ca progres.
Trump o face din obișnuință, reprezentanți săi o fac la ordin.
Nu contează ce ai făcut și ce s-a realizat, contează doar ce povestești. La capitolul ăsta, al modului în care au decurs discuțiile de pace în 2025, ironia sorții este aceea că Kremlinul pare să fi fost infinit mai sincer decât Casa Albă. Inclusiv cu privire la ultimul episod de negocieri ruso-americane, cel de la Miami.
Ce nu au înțeles procurorii și mai ales judecatorii din CSM despre referendumul cerut de Nicușor Dan
