<< Era un președinte francez precaut, dar plin de speranță, așezat la biroul său de avion, decorat în bej, în drum de la Moscova spre Kiev, pe 8 februarie 2022. În noaptea precedentă, Emmanuel Macron petrecuse peste cinci ore izbitor de distanțat social, așezat în fața lui Vladimir Putin la o masă de lungimea unui container de transport >>, scrie The Economist.
<< Discuția a fost tensionată, a povestit el, dar Putin a promis că Rusia „nu va fi cauza escaladării”. Două săptămâni mai târziu, tancurile rusești au intrat în Ucraina, declanșând cel mai mare conflict din Europa de după cel de-al doilea război mondial și dezvăluind inutilitatea aventurii lui Macron.
În toată Europa, liderii se confruntă cu consecințele războiului Rusiei. În Franța, conflictul a scos în lumină ambiția lui Macron de a-și menține țara de talie mijlocie printre giganții așezați la cea mai importantă masă diplomatică – și frustrările de a încerca să facă acest lucru. În multe privințe, Europa a ajuns la modul de gândire al președintelui francez. Continentul se reînarmează, se afirmă și învață să vorbească limba puterii. Cu toate acestea, în ceea ce privește întrebările cruciale, în special cea privind viitoarea sa securitate, nu este convinsă încă de ideile domnului Macron.
Nimeni nu ar putea critica etica de lucru a domnului Macron. Trimițându-le constant mesaje text colegilor săi, dl Macron a găzduit deja anul acesta, la Paris, 16 lideri mondiali diferiți. În aprilie, se îndreaptă spre China pentru a-l vedea pe Xi Jinping. Asta îl va face primul lider din G7 care îl va întâlni în acest an (e de așteptat să-l îndemne pe dl Xi să facă presiuni asupra lui Putin în privința războiului din Ucraina). Săptămâna trecută a încheiat un turneu în patru țări din Africa. Pe 10 martie, el va întâmpina guvernul Marii Britanii, iar apoi pe regele acestuia, la prima sa vizită în străinătate în calitate de monarh.
Are pârghii dure de putere, pe care nu le mai deținute niciun alt membru al UE. Dotată cu arme nucleare, cu un loc permanent în Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite, Franța menține o armată mare, cu anvergură globală. Bazele sale militare și teritoriile de peste mări se întind din Caraibe până în Pacific. Cu 264 de ambasade și misiuni, Franța conduce a treia cea mai mare rețea diplomatică din lume, după China (275) și America (267).
Și are o mare teorie a lumii, care să susțină totul. Dlui Macron îi place să vorbească despre grand bouleversement (marea răsturnare). Prin aceasta el se referă sfârșitul sistemului global unipolar, dominat de americani, apărut după războiul rece, și înlocuirea lui cu o lume mai fragmentată și o nouă rundă de rivalitate între marile puteri. În opinia lui Macron, cel mai bun răspuns la această schimbare este mai multă „suveranitate”, spune unul dintre consilierii săi, adică „întărirea capacității de a decide pentru noi înșine și să continuăm să putem să fim capabili de a face acest lucru”.
Domnul Macron și consilierii săi cred că invazia declanșată de Rusia le-a justificat viziunea asupra lumii. Când și-a expus ideile, în 2017, într-un discurs la Sorbona, apelurile sale la „suveranitate europeană” au sunat ca niște distinse abstracții. Sunt mai concrete într-o lume în care Europa nu mai vorbește doar despre reguli, comerț și pace, ci și despre arme, autonomie și putere. În urma invaziei, Germania a promis o creștere uriașă a cheltuielilor militare. UE exportă arme în Ucraina și încearcă să-și reducă dependența de gazul rusesc și să promoveze autosuficiența energetică. Afișează o nouă pasiune pentru politica industrială. „Conversația europeană a sunat rareori atât de francez”, spune Georgina Wright, de la Institut Montaigne, un think-tank din Paris.
Cu toate acestea, dacă diagnosticul lui Macron a devenit popular, prescripțiile sale practice se dovedesc a fi mai puțin astfel. La Conferința de Securitate de la München, din 17 februarie, el a cerut discuții la Paris cu privire la viitorul apărării aeriene a continentului și s-a oferit să discute despre „dimensiunea europeană” a descurajării nucleare a Franței. Cu toate acestea, țările aflate mai aproape de vârful ascuțit al războiului din Ucraina ajung la concluzia că numai NATO – și în special America, care oferă partea leului din mușchiul alianței – le poate garanta securitatea. Chiar și Germania, în ciuda discuțiilor sale despre un istoric Zeitenwende (punct de cotitură), a fost reticentă în a lua decizii mari fără acoperirea americană și este ca niciodată mai dornică să cumpere arme americane.
Semi detasat?
Însuși Macron, care în 2019 a declarat pentru The Economist că NATO se confruntă cu o „moarte cerebrală”, și-a schimbat tonul în privința alianței. El a contribuit la întărirea cu trupe franceze a flancului estic al NATO și vorbește mai mult despre o „componentă europeană a NATO” decât despre „autonomie strategică” completă. A crescut cu peste o treime cheltuielile Franței, planificate pentru apărare, pentru 2024-2030, la 413 miliarde EUR (437 miliarde USD), comparativ cu 2019-2025. „Cred că a înțeles în sfârșit NATO… și de ce contează”, spune François Heisbourg, de la International Institute for Strategic Studies.
Cu toate acestea, vechile asumpții mor greu. În 1966, Franța și-a scos trupele din structura de comandă integrată a NATO, revenind la aceasta abia în 2009. În ciuda cuvintelor calde și a banilor în plus, mulți dintre ceilalți membri ai alianței bănuiesc că Franța va păstra întotdeauna o anumită distanță. „Vorbim în continuare despre NATO ca și cum ar fi ei, iar nu noi”, spune Camille Grand, fost oficial (francez) la NATO, aflat acum la European Council on Foreign Relations, un alt think-tank.
O altă tensiune apare din ambițiile franceze de a construi suveranitatea europeană, pe de o parte, afirmând în același timp interesele naționale franceze, pe de altă parte. Este o tensiune veche de zeci de ani. Charles de Gaulle, primul lider postbelic al Franței, a căutat să reconstruiască Europa ca o puternică adunare de națiuni, păstrând în același timp „mâinile libere” ale Franței pentru a conduce o diplomație a „echilibrului” geopolitic. Astăzi, domnului Macron îi place să vorbească despre Franța ca despre o puissance d’équilibres (putere de echilibrare), care este independentă și deschisă spre a le vorbi tuturor.
Chiar și astăzi, această abordare poate irita aliații. Pentru dl Macron, încercarea de a-l descuraja pe Putin de la război a arătat că europenii ar putea prelua conducerea. Președintele francez și-a coordonat călătoria din 2022, la Moscova, cu Olaf Scholz, cancelarul german, și Volodimir Zelenski, președintele Ucrainei. În schimb, pentru Polonia și statele baltice, demult temătoare de expansionismul lui Putin, vizita a subliniat că președintele francez nu vorbește în numele lor. Aceste țări „nu vor susține niciodată concepția lui Macron despre autonomie strategică dacă persistă în a crede că într-o zi poate lucra cu Putin”, spune Michel Duclos, fost ambasador al Franței.
Această tensiune este „aproape de nedepășit”, spune Benjamin Haddad, unul dintre parlamentarii lui Macron: „Este foarte dificil atât să avem un dialog special cu țări precum Rusia sau China, cât și să acționăm ca pivot în Europa, construind consens și împingând Europa să-și proiecteze puterea”. Încercarea de a face lucrurile în ambele sensuri poate duce la o ambiguitate înnebunitoare. Dl Macron și-a întărit tonul față de Rusia, declarând că aceasta ar trebui „învinsă” și jurând că va sprijini Ucraina „până la victorie”. Dar el mai spune că Rusia nu ar trebui să fie „zdrobită” și menține o linie deschisă față de domnul Putin, cu care a vorbit ultima dată în septembrie.
În realitate, opiniile dlui Macron sunt apropiate de cele ale lui Joe Biden, deși președintele Americii este mai judicios în a le exprima cu voce tare. Președintele francez vrea să ajute Ucraina să-și asigure avantajul teritorial pe câmpul de luptă pentru ca aceasta să dicteze condițiile păcii. Cu toate acestea, mulți europeni ajung la concluzia că dl Macron este prea îngăduitor cu Rusia. Când vor veni discuțiile, președintele francez este dornic să se asigure că Europa are un loc la masă. Alți europeni nu sunt siguri că vor ca acel loc să fie ocupat de domnul Macron.
Al treilea punct de tensiune este între ambiții și mijloace. Dl Macron a contribuit la lansarea unei „Comunități politice europene” care ajunge din Marea Britanie până în Moldova, a convocat discuții de pace între Azerbaidjan și Armenia și a încălzit legăturile cu Algeria bogată în gaze. Parisul fredonează idei despre cauze mari: conservarea biodiversității, îmbunătățirea securității alimentare, asigurarea unui multilateralism „eficient”, combaterea extremismului online. Întinderea excesivă face semne. După cum Michael Shurkin, de la Atlantic Council, a spus-o în mod diplomatic, Franța este un „aliat puternic întins până la subțiere”.
O altă ilustrare este AUKUS, un pact de apărare între America, Australia și Marea Britanie, dezvăluit în 2021. Acesta a scufundat un acord francez în valoare de 90 de miliarde de dolari australieni (60 de miliarde de dolari americani) pentru livrarea de submarine către Australia, a torpilat strategia Franței pentru Indo-Pacific și a înfuriat guvernul acesteia. Dacă aliații își pot face asta unii altora, a concluzionat Parisul, atunci Franța are dreptate să-și consolideze independența. De atunci, Macron a cultivat legături cu alte țări din Indo-Pacific, inclusiv India, Japonia și Thailanda.
Următoarea călătorie în China va fi următorul test diplomatic al lui Macron. Președintele francez consideră că Europa ar trebui să mențină propriul dialog cu China, inclusiv în privința războiului lui Putin, și că menținerea discuțiilor poate ajuta la reducerea tensiunilor dintre Occident și China. Inițial, dorise să meargă la Beijing anul trecut împreună cu domnul Scholz (în cele din urmă, cancelarul german a mers singur). De data aceasta, i s-ar putea alătura Ursula von der Leyen, șefa Comisiei Europene. Chiar dacă o va face, mulți europeni nu vor simți că domnul Macron face călătoria pentru ei.
Plus ça change
Unele dintre aceste puncte de tensiune sunt structurale. Ambivalența franceză față de NATO îl precede cu mult pe domnul Macron. Dar maniera personală a președintelui poate înrăutăți lucrurile. „Stilul lui este să meargă înainte, să nu renunțe niciodată, să împingă cât mai mult posibil și să-și asume riscuri”, spune un consilier. El ascultă de mulți, dar nu este îndatorat față de nimeni. În cele din urmă, spune Bruno Tertrais, de la Fondation pour la recherche stratégique, „consilierul diplomatic principal al lui Macron este Macron”.
Pentru criticii președintelui, tocmai acest unilateralism, eșecul de a crea alianțe semnificative și tendința de a spune cu voce tare lucruri despre care ar putea fi mai util să se tacă, îi irită pe alții și îi slăbesc influența. Din Liban până în Rusia, dl Macron nu are prea multe de arătat cu privire la pasul mai departe. „Are prea multe idei, tot timpul”, spune un diplomat european, „deci este greu să le faci pe oricare dintre ele să rămână”.
Dar dl Macron nu este pe cale să înceteze să le sugereze. Acest lucru îl va face să rămână atât un partener impresionant, cât și dificil. „Președintele nu va accepta niciodată faptul că Franța este o putere mijlocie”, spune un consilier prezidențial. „El crede că fără o ambiție de rayonnement (influență), de a fi deschis către lume, de a vorbi cu toată lumea, Franța nu ar fi ea însăși.” >>
