O româncă din Marea Britanie, despre seriozitatea cu care tratează britanicii procedurile de siguranță: „Toate aceste lucruri se fac nu pentru că oamenii sunt idioți”

O româncă stabilită în Marea Britanie a povestit cum stau lucrurile în spitalele din Regatul Unit în privința eticii sanitare și cum este pregătit personalul medical, proceduri riguroase care automat se răsfrâng și în alte sectoare ale vieții sociale.

Claudia Guțulescu este originară din Drobeta-Turnu Severin și trăiește de mai mulți ani la Londra, fiind general manager al lanțurilor de restaurante Mitchells&Butlers. Într-o postare pe Facebook, comentând inendiul de la Piatra Neamț, aceasta a relatat prima experiență pe care a avut-o la contactul cu sistemul medical din Regatul Unit.

Acribia britanicilor legată de proceduri nu guvernează doar sistemul medical, ci întreaga paletă a serviciilor publice, cum ar fi și restaurantele, oriunde există un risc oricât de mic la adresa sănătății, atrage atenția românca.

Redăm postarea integrală:

Când am ajuns în Irlanda, unde plecasem alături de cineva care lucra într-un spital, am avut după prima sa zi de lucru o conversație scurta. Zice: „auzi, eu cred ca astia ori sunt retardați, ori ne cred retardati pe noi”.

„De ce?”, întreb.

„Pai auzi ca nu am voie sa practic pana când nu fac un curs despre cum sa ma spăl pe mâini, pe care pot sa îl fac abia peste opt zile ca atunci sunt programat! Și peste tot, în tot spitalul, oriunde te sprijini de un toc de ușa, e un afiș despre cum, unde și cat sa te speli pe mâini. Pe bune acum, am făcut scoli și universități sa vin aici sa stau pe bara pana ma învață ei sa ma spăl pe mâini??”

Am zâmbit atunci ciudățeniei și am trecut mai departe.

Când am venit în Anglia, am început la scurta vreme sa trec prin tot felul de cursuri și examene pentru ce era atunci o insignifianta poziție de junior operations manager într-un restaurant. Și, cu cat am avansat pana la poziția de azi, a trebuit sa fac mai multe și mai multe și încă nu am terminat cu totul.

Și țin minte ca am venit cu mentalitatea românească „lasă, domne’, ca eu oricum le știu pe toate, ce ne tot freacă cu ale cursuri?”. În primul rand când m-am angajat mi s-a făcut un instructaj serios (induction), care a durat vreo ora și jumătate. În care mi s-a explicat și cum sa aprind lumânările pe mesele din restaurant (care trebuie stinse dacă la masa sunt așezați copii), cum sa ma plimb un cuțit în mana (de mâner, cu vârful în jos, în paralel cu corpul), cum sa urc sau cobor pe scări, ce sa fac atunci când ceva se varsă pe jos, cum acționăm în majoritatea situațiilor (cum sa ne comportam în caz de atac terorist, furt, violenta sau dacă observam pe cineva în pericol sau stresat de compania pe care o are), cum sa folosim absolut fiecare substanță de curățare din incinta și asa mai departe, ce înseamnă alergenii, care sunt ei și cum cineva poate muri de la o bucățică de aluna, cum și cat de des sa ma spăl pe mâini și muuulte alte lucruri pe care absolut fiecare angajat le-a auzit și le aude în prima zi de munca. Și din care, intre noi fie vorba, nu ramai cu prea multe pentru ca este foarte multa informație oferita într-un timp foarte scurt.

Dar…nu e cazul sa te panichezi, și o sa va spun de ce.

După inducție au urmat niște cursuri online, care mergeau la un nivel mai amănuntit al primelor informații primite. Unde deja începeam sa învățăm despre extinctoare, la ce e bun fiecare, despre siguranța păstrării și preparării mâncării, despre cum sa fim mereu cu ochii după orice pericol poate apărea în incinta (o scândura slăbita la podea, un colt de covor nefixat, o priza care bâzâie, orice ar putea constitui un pericol pentru cineva).

Faza doi, aceleași lucruri, spuse încă și mai amănuntit, cursuri care au durat două-trei zile cu profesor și examen la final.

Faza trei, nu va mai explic: o data la sase luni exista, pe cele cinci ramuri importante în activitatea noastra (incendiu, sănătatea și siguranța muncii, siguranța păstrării și preparării mâncării, alergeni și licență vânzare de alcool) niște cursuri care sunt prevazute special sa îți reîmprospăteaze memoria legat de proceduri, când, cum și ce trebuie sa faci, de cate ori te speli pe mâini sau ce trebuie sa verifici în fiecare zi de la Dumnezeu, înainte de deschidere, la mijlocul zilei și la final de zi.

Și, în timp ce faci aceste verificări, bifezi întotdeauna listele de început și final de zi, care stau marturie în fata oricăror autorități ca tu ți-ai făcut datoria și ai verificat totul la sânge asa cum prevede legea. Ei bine, după aproape patru ani și sute de cursuri, eu și majoritatea personalului visam aceste reguli. Le facem mecanic, cred ca și noaptea dacă ma trezește cineva ii spun pe de rost lista de dimineață sau seara de la cap la coada. Și nu e scurta!

Și uite asa am ajuns eu de la „mai lăsați-mă cu plicticoaseniile voastre de cursuri” la a face totul instinctual. Mi s-a repetat de atâtea ori și s-a dat atât de multa importanta informației în sine și efectelor foarte negative pe care le poate avea neglijenta ta, încât nu mi-aș mai asuma vreodată riscul sa dau cu o „feșteleală” la vreun început sau final de tura.

Și, după ce li s-a repetat și lor de mii de ori, nici angajații mei nu o mai fac. Nu risca o secunda de neatenție sau superficialitate, nici atunci când alergam disperați cu mâinile în cap ca nu avem timp sa respiram. Pentru ca am fost în ani de zile învățați ca e nevoie de o singura data pentru ca o tragedie sa existe. E nevoie ca o singura data sa nu spălăm un cuțit folosit la o alta mâncare pentru ca cineva sa moara din cauza unei contaminari cu alergen. Este nevoie ca o singura data sa nu verificam o toaleta la final de zi, pentru ca cineva căruia ii este poate rău înăuntru sa moara pana dimineață.

Iar toate aceste reguli despre care v-am scris sunt urmate întocmai și în totalitate în absolut toate localurile publice pe care le știu. Absolut toți primesc același training și absolut toți urmează aceiași pași.

Și la fel în absolut toate activitățile și industriile. Cu cat mai mare riscul de a afecta vieți omenești, cu atât mai mult timp și mai multe resurse sunt investite în pregătirea personalului. Nu va zic ce reguli și cursuri sunt, de exemplu, în sistemul sanitar, sau în cel al construcțiilor, sau în scoli și instituții publice. Nu termini vreodată cu aceste cursuri. Pentru ca ori de cate ori zici „Gata!”, fie îți mai apare unul, fie îți este adusa o actualizare a vreunui curs mai vechi.

Iar toate aceste lucruri se fac nu pentru ca oamenii sunt idioți. Ci pentru ca, în timp, oamenii intra în rutine dăunătoare. Dacă zece, o suta, o mie de zile nu se întâmplă ceva ce el verifica zilnic, de ce sa mai verifice și într-a o mie una zi? Dacă de cinci-sapte-noua ani o priza nu s a încins și vreo siguranță nu a sărit, de ce sa le verifice în continuare de doua ori pe zi??

Și abia aici ajungem la scopul acestei postări, care identifica un rău aflat la baza multor catastrofe în România. Pornind de la cei care răspund la 112, plecând la scoli, spitale, restaurante sau fabrici de confecții, România este prin excepție tara lipsei de proceduri. Și, acolo unde ele exista, oricum sunt luate în zeflemea și nimeni „normal la cap” nu are timp de ele.

Planul lui Biden pentru derivele autoritariste, inclusiv cele din Europa de Est: Relansarea luptei anticorupţie, combaterea iliberalismului

Eu la restaurantul unde lucrez am o lista cu întrebări pe care trebuie sa le punem punct cu punct oricui suna sa acuze o toxiinfecție alimentara după ce ne-a vizitat. Avem acolo de la formula de salut pana la încheiere, scris tot pe hârtie, pentru ca oricine răspunde sa știe sa urmeze exact procedura în acest caz. Cei de la 112 din România au luat peste picior o fata care a fost omorâta deși i-a sunat și urla după ajutor.

La noi în incinta nu avem voie sa punem măcar un scaun pe vreun culoar care duce spre vreo ieșire de incendiu. Trebuie sa asiguram culoare libere de 1,5m lățime, pe care nu ai voie sa pui absolut nimic. La Colectiv, uși de ieșire în caz de incendiu erau blocate cu lanțuri și când au intervenit, echipajele diverse trimise acolo au dat dovada de un amatorism care ne-a lăsat pe toți cu gura căscată.

Când a căzut elicopterul acela în munți, deși cu toate dotările la zi, epava a fost găsită de niște ciobani de pe câmp, nicidecum de specialiștii angajați special pentru astfel de situații.

Iar azi, deși se puteau considera norocoși ca au prins loc la un tub de oxigen, niște amarăți de oameni au murit carbonizati într-un spital, probabil din cauza unui scurt circuit. Au murit intr-un spital în care nu exista destul personal, în care nu a existat o serioasa dotare contra incendiilor pe care sa știe sa o folosească și o simpla infirmiera sau portarul.

Singurul avantaj al acelor oameni a fost ca au avut alături un fel de om pe care multi nu îl vor înțelege vreodata si pe care îl admira de la distanta, cu ochii oamenilor care nu ar face asa ceva: un doctor care a sărit efectiv în flăcări și a salvat ce și cat a putut, pana când el însuși a ars de viu și acum se lupta pentru viata.

Nu știu și nu am cuvinte sa exprim durerea sufleteasca pe care o simt de fiecare data când vad ca se întâmplă asemenea tragedii care ar putea fi evitate atât de ușor și eficient cu un doar mic efort din partea celor puși în funcții publice.

Nu mai am energie și nu mai putere măcar sa mai înjur sau sa mai zbier. Ma gândesc cu ochii în lacrimi la acest doctor care azi probabil și-a dat viata pe altarul corupției, ineficientei și indiferentei unor indivizi care nu merita sa ii treacă pe dinainte. Și, încă o data în viata, ma doare sufletul pentru România și pentru toți ai mei de acasă. Cati mai trebuie sa moara?? Cati???