Dat fiind statutul său internațional de paria, dată fiind economia sa înapoiată și date fiind cheltuielile exorbitante pe care le are cu programul său nuclear, Coreea de Nord se află într-o complexă relație de o concomitent pronunțată dependență și pronunțată autonomie față de China și de Rusia.
Pentru Beijing, Phenianul are o valoare unică, practic de neînlocuit, pe numeroase dimensiuni:
- Ca piedică premium în calea unei eventuale reunificări, în termeni americani, a peninsulei coreene.
- Ca platformă de proiectare a puterii militare și a influenței politico-ideologice chineze în Asia de Est și chiar dincolo de zona asta, cât mai spre sud.
- Ca levier chinez pentru timorarea aliaților SUA din zonă, în special Coreea de Sud și Japonia.
- Ca levier chinez și în problema Taiwanului.
- La nevoie, ca proxy militar într-o situație de tensiuni exacerbate și ciocniri hibrid.
- Ori, cazul cel mai delicat, ca rezervor de trupe într-un conflict clasic în care China s-ar angaja ea însăși, în mod explicit, ca beligerant.
Decenii la rând, Occidentul a privit într-adevăr Phenianul ca pe un pericol potențial (iar de la an la an unul în creștere) și ca pe un factor excentric de instabilitate, genul de factor care se poate activa oricând.
Dar în același timp, e de notat și faptul că temerile occidentale cu privire la Coreea de Nord au fost până acum mai degrabă unele limitate – limitate geografic, limitate la amprenta Coreei de Nord în vecinătatea sa. Poate că singurul aspect capabil să fi modificat întrucâtva percepția occidentală obișnuită cu privire la “raza de acțiune” a pericolului reprezentat de Coreea de Nord a fost cel legat de tranziția acesteia de la statutul de țară non-nucleară la statutul de țară dotată cu arma nucleară.
Cum însă, în imaginarul colectiv, dimensiunea atomică ține mai degrabă de sfera unui extrem improbabil sau, în orice caz, a unuia suficient de îndepărtat pentru a nu fi cu adevărat integrat în cotidian, puțini, în Occident, au fost aceia care să fi avut non-stop în vedere faptul că problema nord-coreeană este totuși una de afaceri curente și pentru Europa, nu doar pentru Asia.
Iar situația tocmai s-a schimbat în mod dramatic și aparent peste noapte.
Departe de a mai fi una limitată – limitată geografic, la Asia – chestiunea nord-coreeană se impune toamna aceasta, tot mai accentuat de la o zi la alta, ca una ce poate marca profund peisajul din Europa. Coreea de Nord a ajuns, așadar, în proximitatea noastră.
Iar vehiculul care a transportat-o în acest punct este întâi de toate Rusia, nu China.
Desigur, China însăși nu este lipsită nici ea de culpă, având în vedere că e complicele-solist la prelungirea războiului din Ucraina. Cum? Prin lipsa de apetit a Beijingului de a lăsa Moscova din brațe, prin lăcomia Beijingului de a profita economic la maximum de situația vulnerabilă în care se găsește acum Moscova, în fine, probabil și în virtutea faptului că Beijingul are el însuși pofte de rezvizionism militar similare celor deja demonstrate de Moscova.
Iar tocmai prelungirea războiului ruso-ucrainean – pe fondul jumătăților de măsură cu care Occidentul a răspuns solicitărilor Ucrainei de a fi sprijinită conform nevoilor sale reale în lupta cu Rusia – a favorizat transformarea Coreei de Nord dintr-o amenințare teoretică și îndepărtată pentru Europa într-o amenințare practică și imediată.
Rusia are acum nevoie ca de aer de Coreea de Nord, având în vedere măcar faptul că jumătate din obuzele de artilerie lansate asupra Ucrainei i-au fost livrate de Pheninan. Putin are nevoie de Kim ca de aer, având în vedere și rata nesustenabilă de pierderi înregistrate în rândul militarilor ruși, motiv pentru care, după obuze și rachete nord-coreene, pe teritoriul Europei încep să “zboare” și mii spre zeci de mii de militari nord-coreeni.
Ușor-ușor, totul începe să sune și tinde să semene cu un soi de reeditare (momentan parțială, din fericire) a războiului din peninsula coreeană de acum 70 de ani. Cu detaliul teribil, ieșit din comun de teribil, că Europa, nu Asia devine azi terenul confruntării.
De reținut, oricum, că două dintre cele patru armate care se înfruntaseră la începutul anilor 1950 sunt prezente pe front și la mijlocul anilor 2020. Doar că atunci s-au înfruntat în Asia, pe când acum o fac în Europa. Desigur, nu în aceleași proporții (însă este abia începutul), dar totuși, acum la fel ca atunci, sunt de aceeași parte a baricadei.
Acest pasaj nord-coreean – mijlocit în principal de ruși, dar sprijinit puternic de chinezi – dinspre îndepărtata Asie direct în curtea noastră europeană prevestește un viitor semnificativ mai sumbru și mai complicat decât păruse mai acum două-trei luni, când deja era peste măsură de extrem.
Desigur, asta nu înseamnă automat sau cel puțin nu în faza actuală că Europa se află pe un drum fără întoarcere din perspectiva transformării unei părți a teritoriului său în teatru intercontinental de ciocniri.
În schimb, înseamnă că a apărut un punct de inflexiune care nu mai poate fi gestionat de către europeni și de către aliații lor americani în maniera în care se obisnuiseră să gestioneze situația de fapt în timpul scurs de la 24 februarie 2022 încoace.
Ironia sorții face că în spectrul dezbaterilor privind scenariile posibile pentru încheierea mai rapidă a războiului ruso-ucrainean s-a numărat și cel al încheierii ostilităților din Ucraina după modelul de acum șapte decenii din peninsula coreeană (un scenariu profund nerealist și toxic, pe care l-am abordat la vremea respectivă și în acest spațiu editorial).
Unde e ironia?
La o aruncătură de băț: în faptul că, în Occident, s-au gândit destui, parcă prea mulți, la o divizare a Ucrainei precum în speța coreeană, dar putini spre nimeni au anticipat că istoria se poate manifesta mult mai pervers: prin “găzduirea” de militari nord-coreeni în Europa și riscul mondializării războiului ruso-ucrainean.
Rămâne, așadar, cum am stabilit în textul precedent (link mai jos): dacă într-adevăr urmăresc să înlăture germenii celui de-al Treilea Război, America și Europa sunt obligate să răspundă cu o forță corespunzătoare și fără precedent presiunii extreme pe care le-o aplică acum Rusia și China, pe frontul din Ucraina, prin intermediul Coreei de Nord.
