Obtuzitatea olandeză pe Schengen nu trebuie să ne întunece mintea

Sursa: Facebook

Rezoluția adoptată joi de Parlamentul olandez, prin care se afirmă că Haga nu trebuie să voteze în Consiliul European admiterea României și Bulgariei în spațiul Schengen, vorbește de la sine despre capacitatea limitată a Europei de a se adapta rapid și pe deplin la schimbări bruște și masive de paradigmă geopolitică.

A fost nevoie ca Rusia să pornească un război care amenință acum stabilitatea nu doar pe continent, ci și în alte colțuri ale lumii, pentru ca la case mai mari și mai influente decât cea de la Haga (Berlin, Paris – de pildă) liderii, partidele și populația să-și vină în fire și gândească în sfârșit corespunzător termenilor noii realități. Ce a putut fi mai elocvent decât faptul că, ani în șir, atitudinea față de Rusia a vest-europenilor și a câtorva estici a continuat în cheia unei neverosimile clemențe (business friendly) și după anexarea în forță a Crimeei, și după ce teritorii din estul Ucrainei fuseseră scoase de facto, tot prin forță armată, de sub controlul legitim al guvernului central de la Kiev?

Sau, de pildă, sensibilul dosar „China”. În cel mai bun caz ambivalentă, dar perfect lucrativă, abordarea europeană față de practicile Beijingului a început să fie scurtcircuitată abia de pandemia de Covid și, în prelungirea ei, de comportamentul chinez față de războiul Rusiei în Ucraina și efectele sale. Precum la Rusia, până de curând, majoritatea statelor europene s-au raportat și la China ca și cum țara asta ar fi fost doar o generoasă și necondiționată piață de desfacere, iar regimul de la Beijing n-ar fi fost compus decât din bancheri largi la pungă și antreprenori pur capitaliști. De dragul exporturilor în China și al împrumuturilor și investițiilor din China, în numeroase capitale din UE s-au închis în mod convenabil ochii. Iar dintre cele care nu i-au închis, unele doar au privit în altă parte.

Morala e simplă: tocmai într-o Europă mutilată de două războaie mondiale și o cortină de fier trasă de comunism chiar prin inima Berlinului, mult prea mulți ajunseseră, de dragul bunăstării relative (deși în ciuda unei securități precare, după cum tocmai s-a putut vedea de când cu invazia), să nu mai creadă în posibilitatea războiului – iar această fentă pe care au jucat atâta vreme e azi principalul motiv pentru care avem un război în desfășurare (în Ucraina, via Rusia) și unul în așteptare (în Taiwan, via China).

Desigur, mai pot fi înșirate și alte exemple de rigiditate europeană de neînțeles, de neiertat, de nerepetat. Nu aș rata, de pildă, să amintesc neglijarea multă vreme a NATO și numeroasele șicane de pitic frustrat, în relația cu Statele Unite. Toate astea, în condițiile în care SUA scoseseră din groapă cea mai mare parte a Europei, după al doilea război mondial, iar NATO conservase, prin umbrela de securitate furnizată (și masiv finanțată de americani, nu de europeni), condițiile de posibilitate pentru creșterea economică, a nivelului de trai și a libertăților, pe continent. După cum nu ar trebui scăpată din vedere nici ratarea creării unei politici energetice comune care să facă imposibilă o dependență continentală în termeni maximaliști de bunul plac al dictatorilor de la Kremlin (e drept, acest dosar se subsumează clemenței europene față de Rusia, mai sus menționată).

Acum, revenind la olandezi și la votul de joi (majoritar, nu unanim) din Parlament, privind Schengen:

  • Oricât s-ar prevala unii și alții (inclusiv din unele zone ONG și politice de la București, nu doar de la Haga) de aspectul tehnic (îndeplinirea condițiilor, proceduri, etc.), realitatea e că miezul problemei e mai degrabă unul politic.
  • În Olanda (pentru conformitate, Țările de Jos) aderarea României la Schengen e înainte de toate o chestiune de politică internă. De altfel, e de la sine grăitor faptul că această țară e unicul opozant serios, în timp ce alte peste 20 împărtășesc o viziune diametral opusă. Și spune la fel de multe faptul că nici măcar pe eșicherul politic olandez nu există unanimitate în privința blocării integrării României în acest spațiu.
  • Populismul, euroscepticismul, naivitatea și obtuzitatea fac de ceva vreme casă bună și pe tărâm olandez, unul odată atât de liberal, vizionar și tolerant. În primul rând acolo e hiba și abia apoi la București.

Apoi, iertat să-mi fie, dar din 24 februarie încoace, e semn de simț subnutrit al istoriei să te mai raportezi la dinamica lumii scoțând din ecuație războiul Rusiei din Ucraina. Iar România, cu bunele și relele ei, e o piesă din acest puzzle de care nu se mai poate face abstracție.

Politicienii olandezi care se opintesc să țină în șah aderarea României la Schengen nu sunt cu nimic mai destupați la minte decât cei care consideră că războiul din Ucraina e strict o afacere bilaterală între Moscova și Kiev sau între Moscova și Washington. Nu sunt deloc mai lucizi ca spiritele care cred că un război chinez în Taiwan va fi numai problema Asiei, nu va fi influențat de modul în care Europa și SUA tratează invazia din Ucraina și nu sunt cu nimic mai inteligenți decât isteții care nu credeau în Covid, dar au crăpat de la el. În fine, e semn de periculoasă degenerare de simț politic și istoric la acei populiști din Parlamentul olandez, care consideră că Europa va fi o casă mult mai bună frustrându-i la infinit pe cetățenii unui stat care, spre deosebire de alte țări Schengen (Ungaria, de pildă), sunt demonstrabil mai fideli proiectului european, mai pro-europeni și infinit mai angajați pe dimensiunea euro-atlantică, mai ales în contextul acestui suprem test de stres care este invazia rusă din Ucraina.

Acum, să explorăm tabăra cealaltă, de la București. Ar fi nu neinspirat, ci prostesc ca potențiometrul frustrărilor în caz de eșec Schengen să fie dat la maxim. Iar aici, responsabilitatea de a gestiona rațional lucrurile revin în primul rând politicienilor. Până la urmă, 20 de milioane de români (sau câți mai suntem) au trăit, s-au plimbat, au plecat la muncă și în general și-au văzut de ale lor chiar și fără marele trofeu numit Schengen. Evident, aderarea oferă avantaje, dar ratarea ei (pe moment) nu este ceva de natură existențială.

E limpede că o palmă dată de olandezi (nu de toți, ci de câțiva, deși, e drept, sunt suficient de mulți ca să ducă lucrurile în direcția asta) poate alimenta curente anti-europene într-o Românie care nu e cruțată de vicisitudinile prin care trece continentul. Dar tocmai de aceea e covârșitor de important comportamentul politicienilor în această perioadă, măcar a celor din Parlament. De la AUR nu există pretenții, căci acolo rublele au grăit demult. Dar terenul politic de la care e de așteptat să livreze responsabilitate și sânge rece e totuși destul de vast pentru a fi evitată scăparea lucrurilor de sub control fie și retoric.

În ciuda tentației unora de la București de a răspunde macho stupizeniei din Parlamentul olandez, lucrurile rămân, în esență, simple: nimic din ceea ce corespunde interesului strategic al României nu e de tranzacționat pentru Schengen. Nu e de tranzacționat nici locul nostru în UE, nici angajamentul față de acest club, nici față de spectrul euro-atlantic, nici față de contribuția la inhibarea invaziei ruse din Ucraina.

Cei de la București care vor îndrăzni să se atingă de aceste sensibile, mari și vitale dimensiuni ale politicii noastre externe actuale nu pot dori nicidecum binele României, ci opusul lui.

Pe de altă parte, nu ar fi deloc hazardat ca Bucureștiul să își joace cartea onest și rece. Adică să prezinte convingător și peste tot ceea ce îl califică să intre în clubul Schengen, să pună în lumină infinit mai bine decât am încercat eu aici vulnerabilitățile și contradicțiile interne ale argumentului olandez, să se abțină de la decizii și politici naționale, în materie de stat de drept și justiție, care nu doar că pot mânji demersul și pretenția legitime de a adera la Schengen ci și vicia bunul mers și perspectivele societății românești.

Trebuie să fim conștienți că există o rigiditate europeană care pur și simplu nu are de-a face cu faptul că o țară sau alta e obsedată să ne plătească polițe de care poate că suntem sau poate că nu suntem conștienți. Olanda, precum case mai mari înaintea ei și pe teme mult mai vaste și delicate, nu face excepție. În ciuda unor merite indubitabile la care-i îndreptățesc momente din istoria mai mult sau mai puțin îndepărtată, olandezii par azi un actor mai puțin inspirat ca odinioară. Însă, vorba istoriei: nimic nu e ireversibil. Nici pasa proastă prin care trece Olanda azi pe problema care ne roade, nici blocajul în care s-a trezit România (e drept, din nou) pe chestiunea Schengen.

Să ne gândim o clipă la ucraineni, căci au toate motivele deopotrivă să se bucure și să simtă frustrări în relația cu europenii. Pe de o parte, e evident că Kievul primește sprijin semnificativ de la țările UE, pe de alta, e limpede că rigiditatea și lăcomia unora dintre ele îi costă scump azi. Dar nici măcar ucrainenii, cu toată situația imposibilă în care se află, nu fac mișcări bruște și la nervi, în raport cu Europa. Pentru că înțeleg și pentru că nu-și uită interesul strategic. Iar el depinde de îmbunătățirea relației cu europenii și de persuadarea lor neobosită. Dacă nu le scapă ucrainenilor asta, când sunt cu nervii incomparabil mai întinși decât noi, cu atât mai puțin ar trebui să ne scape din vedere nouă.

Mi-a plăcut un pasaj dintr-un material recent, publicat de revista britanică The Economist, despre revirimentul creșterii economice din Ucraina. În doar câteva cuvinte, autorul a reușit să surprindă dansul acesta complicat, dar vital de făcut pe care îl presupune parteneriatul cu Europa și europenii:

  • Pe măsură ce războiul s-a prelungit, necesitatea unor angajamente mai mari a devenit mai clară. America a trimis 8,5 miliarde de dolari și va adăuga în curând alte 4,5 miliarde de dolari. Uniunea Europeană și statele sale membre au promis o sumă similară, dar nu au reușit să plătească. În septembrie, după un îndelung înainte-înapoi, au fost de acord să trimită împrumuturi de 5 miliarde de euro. Poate deloc surprinzător, răbdarea Washingtonului cu Europa se epuizează”.

Bine că există măcar și acest tip de Europă (cea mai bună dintre variantele ei, din toată istoria). Și bine că există America, cea care există azi și cea cu care putem fi recunoscători că suntem contemporani.

O lege nescrisă pe care nici Rusia nu o poate depăși: terorismul supraviețuiește, dar teroriștii nu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here