Din perspectiva evidenței, nici nu mai contează dacă Rusia va fi sau nu declarată stat sponsor al terorismului (ar conta, însă, din perspectivă morală și practică). E limpede că și-a adjudecat cu asupra de măsură acest statut, făcând, prin cât de sus a ridicat ștacheta, să roșească de invidie dictaturile de pe actuala listă americană – Cuba, Coreea de Nord, Iran, Siria – ca și pe cele care figuraseră în trecut în acest sinistru club – Irak, Libia, Sudan, Yemenul de Sud.
După cum scriam zilele trecute, respectiv de când Moscova a inițiat, pe 10 octombrie, campania de bombardare a centrelor din marile orașe ucrainene, a locurilor de joacă pentru copii și a infrastructurilor critice care deservesc populația – cu precădere cele energetice – metoda de „luptă” aplicată acum relevă nu capacitatea rușilor de a mai purta acest război, ci tripla incapacitate a lor, de a păstra inițiativa, a-l continua și a-l încheia.
Ploaia de drone și de rachete abătută, la ordinul Kremlinului, asupra civililor ucraineni e pura, cinica și naturala prelungire pe câmpul de luptă pe care a pierdut partida a unui cocktail rusesc de impotență militară și priapism politic.
În nici două săptămâni, diferența dintre grupările teroriste de pe întinsul planetei și statul rus s-a estompat până la aneantizare. După ce Putin și-a văzut strategia eșuând lamentabil, iar tacticile căzute în derizoriu, după ce a înregistrat pierderi ireversibile de resursă umană și materială, singura dimensiune a invaziei pe care și-o mai poate permite în Ucraina e răspândirea terorii.
În cazul de față, Rusia procedează astfel exploatând trei paliere „tradiționale” în terorismul ca filosofie și praxis:
- Ucidere rapidă (a civililor aflați în locul nepotrivit, în momentul nepotrivit).
- Ucidere lentă (a civililor expuși, în prag de iarnă, intemperiilor de sezon, prin privarea lor de electricitate, căldură, apă caldă, apă potabilă, acces la servicii medicale vitale).
- Însămânțarea fricii (în rândul civililor nevinovați, prin această formă obeză de ruletă rusească sub imperiul căreia sunt mai nou forțați să-și ducă fiecare zi, după aproape opt luni de continuă agonie).
Copii, femei, bătrâni și bolnavi – pe nimeni din Ucraina nu mai iartă această variantă rusească 2.0 a familiarelor practici medievale (cazul Europei) și actuale (cazul Africii „împodobite” de conflicte sectare) de trecere prin foc și sabie a așezărilor umane pașnice. Nu în ultimul rând, care mai e diferența dintre armata rusă a momentului și comandourile teroriste din toate timpurile, care deturnează avioane pentru a le prăbuși, decapitează trecători în stradă, împușcă oameni ieșiți la restaurant ori iau ostatici în teatre, școli și supermarket, pentru a-i masacra în număr cât de mare s-o putea? Să nu ne scremem intelectul – niciuna!
Cine, ce și cum ar mai putea, văzând ce se întâmplă azi cu populația din Ucraina, să justifice terorismul practicat de cel mai întins stat de pe planetă? În fața demenței teroriste pur sânge, până și cultura rusă (scuzați, vai, „marea cultură rusă”!) e azi cu chiloții în vine, zero barat, frunză măcinată de toamna aspră și sublimată în iarna lungă.
O țară care asasinează gravide în propriul apartament și-n sala de nașteri, pentru a comunica ulterior lumii că forțele sale armate și-au atins obiectivele strategice atent selectate nu mai poate fi percepută altfel decât o corcitură debilă de Osama bin Laden cu Pol Pot.
În fine, terorismul practicat acum de Rusia nu compromite doar Rusia, după cum terorismul ordonat de Putin nu-l bagă în sacul de gunoi numai pe Putin. Victime colaterale există, vor nu vor „isteții” să accepte, și printre prietenii declarați, printre prietenii mai puțin vocali din scrupul cinic față de propria imagine, ca și printre idioții utili.
De un deceniu, dacă nu mai mult, pe epiderma politică a Europei au cunoscut un reviriment aparte bubele populismului și extremismului (de stânga și de dreapta). Pe undeva cam ca într-un univers paralel demn de Alice în Țara Minunilor, aceste progenituri postmoderne ale subteranului cultural și politic european au ajuns să pozeze în sfinții de rit nou ai luptei pentru drepturi, dar mai ales pentru libertate.
Îi vezi pe stradă, îi simți pe rețelele sociale, ai impresia că-s peste tot și în același timp niciunde. Problema cu ei nu e faptul că cer și luptă, cer și luptă, problema cu ei ține în realitate de discrepanța dintre ceea ce susțin și ceea ce fac. Și mai ține – aspect foarte important! – de steagul sub care se adună-n cete. În general și indecent de dubios, lupta lor pentru libertate e animată (și finanțată) de cele mai versate specimene ale filonului autoritar (rușii, chinezii – prin politici de stat – au injectat bani; Trump, Le Pen, Orban, etc. i-au mobilizat și le-au asigurat o voce).
Au fost strident de vocali după criza economică și financiară din 2008-2009, au fost la fel pe fondul Covid și se comportă deloc mai diferit acum, în contextul problemelor economice remanente crizei sanitare și amplificate de un război declanșat tocmai de ruși, dar și întreținut de complicitatea chinezilor.
Militează pentru libertate și protestează împotriva nedreptății și a cinismului, iar ăsta, repet, nu reprezintă un păcat în sine. Păcatul lor de nespălat este în schimb acela că, de când a început invazia rusă, în februarie, și de când a început campania rusă de bombardare a civililor ucraineni, în octombrie, pe tema asta gura lor s-a uscat, vocea a amuțit, cuvintele s-au baricadat.
Îi scot din case prețul la benzină, factura la electricitate, factura la caz, costul vieții per ansamblu, inechitatea socială, elitismul politic, valoarea tradițională, dorul după un trecut mitic, mereu mai bun ca prezentul, deși atât de infect pentru atât de mulți, la vremea lui. Dar nu îi scoate în stradă, separat de protestele pe dosare precum cele de mai sus sau măcar concomitent cu ele, tema combinată a atrocităților și terorismului practicate de Rusia lui Putin într-o Ucraină care pe măsură ce se descotorosea de umbra vecinului devenea tot mai liberă și tot mai dreaptă. Cum se explică asta?
Cum pot forța politică și individul din această specie să își justifice nepăsarea față de ceea ce face agresorul și de ceea ce suferă agresatul pe frontul sângeros în care a fost transformată o țară suverană, situată tocmai pe continentul folosit la comun? Și, mai ales, cum pot forța politică și individul din această specie ca, în același timp, să-și plângă isteric de milă strict din cauza prețului la litrul de benzină, la metrul cub de caz sau la kilowattul-oră? Cum pot ei ignora senin aneantizarea suveranității unei țări libere și o așa distrugere de suflete, trupuri, patrimoniu cultural și bunuri, iar în același timp să apere habotnic… suveranismul, tradițiile și morala creștină?
Nu aștept și nu ofer răspunsuri – probabil că ele nici nu ar putea fi formulate în absența unei abordări multidisciplinare a întrebărilor de către o pădure de experți care să aibă la dispoziție o larg orizont de timp. Dar merita semnalat.
Am pornit de la terorismul practicat mai nou de Rusia în Ucraina și mă întorc acum la el. Mă voi feri de o încheiere complicată, dar mă voi avânta într-o observație simplă: cel puțin în epoca în care trăim, chiar dacă terorismul, ca formă extremă de exprimare a neputinței și asimetriei, a supraviețuit, teroriștii au sfârșit mereu prost, fiind în cele din urmă anihilați. E drept, viitorul lasă mereu portițe deschise unor răbufniri viitoare, dar cert e că prezentul s-a dovedit un specialist în rezolvarea problemelor prezentului.
Altfel spus, deși terorismul-cadru tinde să supraviețuiască, el nu se reinventează prin aceiași teroriști. E o lege nescrisă căreia nici măcar terorista Rusie din epoca Putin nu-i poate scăpa.
Mutații strategice pe care le grăbesc atacurile sălbatice asupra civililor din Ucraina
