„La împlinirea a 75 de ani de către Organizația Națiunilor Unitei, pandemia COVID-19 îi împiedică pe liderii mondiali să se adune la sediul din New York pentru a marca ocazia și pentru a participa la deschiderea Adunării Generale anuale. De fapt, pandemia nu face decât să contribuie la ilustrarea faptului că ONU nu este apt să organizeze și să gestioneze cooperarea internațională de care lumea are nevoie urgentă”, scrie Richard Haas, într-un articol de opinie publicat de Project Syndicate.
„Națiunile Unite împlinesc 75 de ani în această toamnă și, dacă ar fi un an normal, mulți dintre liderii lumii s-ar fi adunat la New York pentru a sărbători și a deschide reuniunea anuală a Adunării Generale.
Dar anul acesta este orice altceva decât unul normal. Din cauza Covid-19, nu va exista nicio adunare și, chiar dacă ar fi existat, ar fi fost puține motive de sărbătoare. Organizația Națiunilor Unite a ratat atingerea obiectivelor sale, de „menținere a păcii și securității internaționale”, „dezvoltarea relațiilor de prietenie între națiuni” și „realizarea cooperării internaționale în rezolvarea problemelor internaționale”.
Pandemia ajută la ilustrarea lui DE CE. Consiliul de Securitate al ONU, cea mai importantă componentă a sistemului ONU, a devenit irelevant. China a blocat orice rol semnificativ pentru organul executiv al ONU, ca să nu fie criticată pentru abordarea inițială, greșită, a focarului și ca să nu fie considerată responsabilă pentru consecințe. Între timp, Organizația Mondială a Sănătății a făcut deferențe în fața Chinei și a fost în continuare slăbită de decizia Statelor Unite de a se retrage din aceasta. Rezultatul este că marile puteri primesc exact acel tip de ONU pe care și-l doresc, nu pe acela de care are nevoie lumea.
Nimic din toate acestea nu reprezintă ceva nou. În cele patru decenii ale Războiului Rece, ONU a devenit un teren pentru rivalitatea SUA-URSS. Faptul că Războiul Rece nu s-a aprins (așa cum se întâmplase cu o mare competiție de putere de două ori înainte, în secolul al XX-lea) s-a datorat mai puțin celor întâmplate la ONU cât disuasiunii nucleare și unui echilibru de forțe care a impus o prudență semnificativă în comportamentul american și sovietic. Principala ocazie în care ONU a intervenit pentru a menține pacea internațională – angajând o forță internațională pentru a inversa agresiunea nord-coreeană împotriva Coreei de Sud – a fost posibilă doar pentru că Uniunea Sovietică a boicotat-o.
Au existat speranțe pe scară largă că ONU ar putea juca un rol mai mare după Războiul Rece. Optimiștii păreau să aibă un punct de vedere justificat în 1990, când țările lumii s-au reunit, prin intermediul ONU, pentru a se opune și a inversa în cele din urmă cucerirea Kuweitului de către Saddam Hussein.
Din păcate, războiul din Golf s-a dovedit a fi excepția. Războiul Rece tocmai se încheiase, iar relațiile dintre SUA, China și Uniunea Sovietică erau relativ bune. Era puțină dragoste pentru dictatorul irakian, a cărui agresiune a încălcat norma internațională fundamentală, potrivit căreia granițele nu ar trebui schimbate prin forță. Iar obiectivul coaliției binecuvântată de ONU și condusă de SUA a fost limitat și conservator: evacuarea forțelor irakiene și restabilirea status quo-ului în Kuweit, iar nu schimbarea regimului din Irak.
Astfel de condiții nu au putut fi reproduse cu ușurință. Relațiile majore de putere s-au deteriorat semnificativ, iar ONU a devenit din ce în ce mai irelevantă. Rusia (care a moștenit scaunul Uniunii Sovietice în Consiliul de Securitate) a împiedicat acțiuni unificate pentru a opri vărsarea de sânge din Balcani. Lipsa sprijinului internațional a motivat administrația președintelui George W. Bush să ocolească ONU atunci când a intrat în război cu Irakul, în 2003. Opoziția rusă a împiedicat orice acțiune a ONU atunci când Rusia a anexat ilegal Crimeea, în 2014.
ONU, de asemenea, nu a reușit să prevină genocidul din Rwanda, în 1994. Un deceniu mai târziu, Adunarea Generală, jurând că nu va mai lăsa acest lucru să se întâmple, a declarat că lumea are „responsabilitatea de a proteja” sau de a interveni, atunci când un guvern nu a putut sau nu a vrut să-și protejeze cetățenii împotriva violenței pe scară largă.
Doctrina a fost în mare parte ignorată. Lumea s-a așezat pe mâinile sale colective în mijlocul unor conflicte teribile care au provocat moartea a sute de mii de civili în Siria și Yemen. Singurul caz în care a fost invocată doctrina, în 2011, în Libia, a fost discreditat deoarece coaliția condusă de NATO, care acționează în numele său, a mers mai departe decât doctrina, prin eliminarea guvernului existent, provocând apoi un vid de putere care continuă să afecteze țara.
Aceasta nu înseamnă că ONU este lipsită de valoare. Organizația oferă un loc util în care guvernele pot vorbi, pentru a evita sau a calma o criză. Agențiile ONU au promovat dezvoltarea economică și socială și au facilitat diverse aranjamente, de la telecomunicații la monitorizarea instalațiilor nucleare. Misiunile de menținere a păcii au contribuit la menținerea ordinii în multe țări.
Dar, în general, ONU a dezamăgit, din cauza marii rivalități de putere și a reticenței țărilor membre de a-i oferi libertate de acțiune. Deficiențele proprii ale organizației nu au ajutat: un sistem care a ajuns să pună prea mulți oameni în poziții importante din alte motive decât cele ce țin de competență, lipsa de responsabilitate și ipocrizia (cum ar fi atunci când țările care ignoră drepturile omului se află într-un organism ONU menit să le susțină).
Reforma semnificativă a ONU nu este o opțiune realistă, deoarece schimbările potențiale, cum ar fi modificarea compoziției Consiliului de securitate pentru a reflecta distribuția puterii în lumea de astăzi, ar favoriza unele țări și le-ar dezavantaja pe altele. Nu este surprinzător că cei care ar putea avea de pierdut pot bloca orice astfel de schimbare.
Între timp, Adunarea Generală, cea mai „democratică” și reprezentativă a structurilor ONU, nu are dinți și devine ineficientă în măsura în care fiecare țară are un vot, indiferent de mărimea, populația, bogăția sau puterea sa militară.
Ceea ce face din aceasta o criză este că nevoia de cooperare internațională este mare. Ne confruntăm nu numai cu renașterea marii rivalități de putere, ci și cu multiple provocări globale, de la pandemii și schimbări climatice la proliferarea nucleară și terorism, pentru care nu există răspunsuri unilaterale.
Vestea bună este că țările pot crea alternative – cum ar fi G7 și G20 – atunci când ONU nu reușește. Coalițiile celor relevanți, dispuși și capabili se pot uni pentru a aborda provocările regionale și globale specifice. Vedem versiuni ale acestui lucru în politica privitoare la comerț și controlul armamentelor și s-ar putea să o vedem în acțiunile pe tema climei și în stabilirea normelor de comportament în spațiul cibernetic. Argumentul pentru multilateralism și guvernare globală este mai puternic ca niciodată. Dar, în bine sau în rău, va trebui să aibă loc în mare parte în afara ONU”.
