„Mulți vor saluta reluarea, la sfârșitul acestei luni, a negocierilor dintre SUA și Iran cu privire la programul său nuclear. Cu toate acestea, este puțin probabil ca discuțiile să reușească și ar putea fi timpul să înlocuim diplomația formală cu ceva mai puțin formal”, scrie Richard Haass, pentru Project Syndicate.
<< Negocierile dintre Iran și Statele Unite privind activitățile nucleare ale Iranului vor fi reluate pe 29 noiembrie. Dar, deși mulți vor saluta această evoluție, ar trebui să țină cont de faptul că este puțin probabil ca discuțiile să reușească. Și chiar dacă o fac, orice acord nu va rezolva motivația Iranului pentru primatul regional sau pentru arme nucleare.
Înainte de toate, puțină istorie. În 2015, Iranul și SUA, împreună cu China, Franța, Germania, Rusia, Uniunea Europeană și Regatul Unit, au încheiat Joint Comprehensive Plan of Action (JCPOA), un acord care a redus stocul de uraniu al Iranului, nivelul la care și-ar putea îmbogăți uraniul și numărul de centrifuge pe care le putea opera. Au fost instituite inspecții internaționale ample. Iranul s-a angajat să nu dezvolte niciodată arme nucleare.
Experții au estimat că aceste aranjamente însemnau că Iranul ar avea nevoie de până la un an pentru a produce arme nucleare în caz că s-ar decide să facă acest lucru și că, probabil, inspectorii îl vor surprinde dacă s-ar angaja pe un asemenea curs. Cu toate acestea, majoritatea constrângerilor centrale ale acordului din 2015 au inclus o prevedere de caducitate („sunnset provisions” – orig.), adică un termen de expirare după 10-15 ani.
Odată dispărute aceste restricții, Iranul ar avea nevoie de mult mai puțin timp pentru a dezvolta un program deplin de arme nucleare. Totodată, miliarde de dolari din fonduri iraniene au fost dezghețate după semnarea JCPOA, iar Iranul a primit o scutire considerabilă de sancțiuni economice extinse.
Iranul a ales să respecte JCPOA. Cu toate acestea, trei ani mai târziu, în 2018, sub președintele Donald Trump, SUA au părăsit unilateral acordul, pe care Trump l-a descris drept „oribil” și „una dintre cele mai rele și mai unilaterale tranzacții”. Apoi, a impus un nou set de sancțiuni draconice. La scurt timp după aceea, Iranul a decis să țină inspectorii internaționali la distanță și s-a apropiat din ce în ce mai mult de a fi în măsură să producă arme nucleare. Există dovezi puternice că a îmbogățit suficient uraniu până la nivelul necesar pentru una sau mai multe arme.
Sub președintele Joe Biden, SUA și-au exprimat dorința de a reintra în pact (negociat în timp ce Biden era vicepreședinte) și au îndemnat Iranul să facă același lucru. Având un nou președinte (Ebrahim Raisi), Iranul s-a declarat gata să facă acest lucru, dar numai dacă, mai întâi, sunt anulate sancțiunile din epoca Trump. Dacă negocierile conduc ambele părți înapoi în JCPOA, acesta ar cumpăra aproape un deceniu de limite asupra programului nuclear al Iranului în schimbul ridicării multor (dar nu a tuturor) sancțiuni economice.
Dar există probleme cu acest scenariu. În primul rând, ridicarea sancțiunilor ar face mai ușor pentru Iran să obțină resurse financiare care i-ar permite să facă mai mult din ceea ce face deja pentru a submina stabilitatea în Yemen, Siria, Irak, Liban, Gaza și în alte părți din regiune. O astfel de activitate nu a fost restrânsă de acordul din 2015.
În al doilea rând, nu există niciun motiv să credem că Iranul va semna vreodată un acord nuclear „mai lung și mai puternic” (un JCPOA 2.0), unul care să impună constrângeri mai severe programului său nuclear, pentru o perioadă mai lungă. Nici nu există motive să credem că Iranul, peste un deceniu, va fi fundamental diferit, în structura sa politică sau în ceea ce caută.
Acest lucru ne aduce la un alt cusur al relansării JCPOA: Iranul ar putea reintra în acordul din 2015 și, în timp ce îl respectă, să accelereze producția de rachete balistice (care nu sunt acoperite de respectivul pact), iar după 2030, să-și extindă dramatic stocul de uraniu îmbogățit. În plus, Iranul ar putea desfășura arme relevante în locații ascunse, care să se bazeze pe ceea ce a învățat în ultimii câțiva ani – activitate care ar putea crește calitatea și cantitatea oricăror arme nucleare, în cazul în care decide să le obțină.
Întrebarea nu este dacă, ci când, ajungem în acest punct: în luni de zile, dacă negocierile eșuează, sau în mai puțin de un deceniu, dacă reușesc. Un Iran căruia i se permite să lanseze arme nucleare sau să se apropie de un astfel de punct (devenind o țară cu arme nucleare pe prag) ar fi probabil și mai agresiv în eforturile sale de a modela regiunea după imaginea sa.
În același timp, un Iran cu arme nucleare sau cu capacitatea de a le produce în zile ori săptămâni ar putea determina pe unul sau mai mulți dintre vecinii săi – cel mai probabil Arabia Saudită, Egipt sau Turcia – să îi urmeze exemplul. Ar pune o regiune afectată de conflict în situația de a vedea apăsat butonul declanșator la presiunea unui fir de păr.
Alternativa este înlocuirea diplomației formale cu ceva mai puțin formal. Numiți asta diplomație tacită sau controlul armelor fără acorduri. SUA și alte guverne implicate (inclusiv Israelul) ar comunica Iranului limitele toleranței lor cu privire la capacitatea sa nucleară.
Dacă ar fi ca Iranul să treacă aceste linii roșii cantitative sau calitative, va plăti un preț substanțial. Pe lângă sancțiunile sporite, s-ar putea aștepta la atacuri cibernetice și militare convenționale asupra instalațiilor nucleare și, eventual, la ținte cu valoare economică și militară.
Nici acest curs nu ar fi lipsit de riscuri și costuri. Nu există nicio garanție că astfel de atacuri vor reuși, având în vedere că Iranul ar putea și va face tot posibilul pentru a proteja elemente importante ale programului său nuclear și pentru a le reconstitui dacă va fi necesar. Iar Iranul ar avea, și el, opțiunea de a riposta, cu o serie de instrumente și împotriva țintelor alese de el, în întreaga regiune și în lume.
Toate acestea implică alegeri dificile pentru SUA. Biden și succesorii săi ar putea fi nevoiți să ia în considerare participarea la atacuri asupra Iranului ori îngăduirea unor atacuri. De asemenea, ar putea fi nevoie să pună chezășie că SUA vor riposta împotriva oricărei amenințări iraniene sau a utilizării armelor nucleare, la fel cum fac SUA cu aliații săi din Europa și Asia, împotriva Rusiei și Chinei. Atât Trump, cât și Biden și-au exprimat clar dorința de a reduce implicarea militară americană în Orientul Mijlociu. Din cauza Iranului, realizarea acestui obiectiv pare din ce în ce mai puțin probabilă. >>
