Ceea ce se întâmplă la granița Belarus-Polonia este un război hibrid sau o tragedie umană? În mod clar, ambele. Cu toate acestea, este și o scuză pentru polemici mai ample și periculoase despre o presupusă „conexiune cu Putin”, care nu numai că devalorizează calamitatea de pe teren și responsabilitatea personală a președintelui belarus Alexander Lukașenko, dar riscă și escaladarea crizei în continuare, scrie analistul Mark Galeotti în The Moscow Times.
🔷 În mai, când Lukașenko căuta modalități de-a pedepsi Uniunea Europeană pentru temeritatea cu care critica reprimarea lui gratuită și brutală de acasă și de a-i impune sancțiuni după ce a forțat aterizarea unui zbor Ryanair pentru a aresta un jurnalist din opoziție, el a amenințat că va deschide porțile pentru o varietate de pericole. „Am oprit drogurile și migranții” care vin în UE, a susținut el, dar „acum îi veți mânca și-i veți prinde singuri”.
La scurt timp după aceea, agențiile de turism din Belarus care își desfășoară activitatea în Orientul Mijlociu au început să declare răspicat că sunt în măsură să faciliteze eliberarea vizelor turistice individuale și de grup aparent pentru orice, de la excursii de vânătoare la participarea la evenimente sportive, celor dornici să solicite azil sau statutul de refugiat în UE.
Rolul statului belarus în această operațiune este pe cât de evident, pe-atât de extins. Migranții sosiți în Minsk au fost transportați cu autobuzul mai întâi la granița cu Lituania și mai târziu la granița poloneză. Polițiștii de frontieră din Belarus i-au sfătuit cum și unde să treacă granița. Acum, după ce poliția și armata poloneză au fost desfășurate pentru a sigila frontiera, personalul de securitate din Belarus a încercat să le dărâme gardurile de frontieră.
Criza escaladează
Pe de altă parte, acest lucru pare să fi depășit intenția inițială a lui Lukașenko. Pe de o parte, el pare – în mod caracteristic – să fi crescut instinctiv miza atunci când mai întâi Lituania și apoi Polonia au instituit măsuri de blocare a fluxului de migranți.
Ceea ce, probabil, a fost conceput inițial ca un act limitat de șantaj – renunțați sau voi forța și mai abitir – a devenit un incident major care implică mii de bărbați, femei și copii din ce în ce mai disperați, blocați în prezent în Belarus.
În același timp, după cum a observat Tadeusz Giczan, migranții înșiși par să fi început să se organizeze, în moduri probabil cunoscute de autorități, dar nu neapărat sub controlul lor.
Este greu de închipuit că așa ceva se va sfârși bine. Polonezii nu sunt dispuși să accepte mii de migranți, chiar dacă majoritatea par că vor să treacă în Germania. Blocată în propria luptă politică cu Bruxelles-ul, Varșovia este, de asemenea, bucuroasă să amplifice criza pentru a se prezenta ca apărătorul vital și cu voință puternică al Europei. În plus, să lași pe unii să treacă înseamnă să încurajezi Minskul să pună și mai multă presiune.
Lukașenko are și propriile sale motive perverse pentru a amplifica situația. Nu numai că speră că va speria și alte țări europene, determinându-le astfel să facă un fel de înțelegere pentru a dezamorsa situația; în același timp, pare că se teme și de consecințe dacă va fi văzut făcând un pas înapoi. Privat de orice legitimitate, regimul lui depinde de reputația sa abominabilă.
Pentru un astfel de dictator, o recunoaștere a eșecului poate încuraja proteste reînnoite pe stradă, dar, și mai și, îl poate lăsa descoperit în fața provocărilor din cadrul propriei elite.
Mâna lui Putin?
Toate acestea pot fi explicate prin dinamica internă a regimului lui Lukașenko și prin propriul model de bătăuș. Pentru mulți, însă, asta nu este suficient. Prim-ministrul polonez Mateusz Morawiecki l-a acuzat pe Vladimir Putin că este „creierul” din spatele crizei, de exemplu. El pare să fie Blofeld-ul dramelor lor globale.
Nu există nicio dovadă a vreunui rol rusesc până acum. Organizarea fluxurilor de migranți a fost făcută în mare parte de oameni de afaceri oportuniști – atât firme de turism legale, cât și rețele de traficanți – și susținute de KGB. Companiile aeriene care i-au adus s-ar putea să fi știut ce se întâmplă, dar migranții aveau vize legale și-și plătiseră biletele, ceea ce înseamnă că transportatorii aveau o negare cel puțin plauzibilă și cel mult o obligație legală de a-i transporta.
În schimb, această interpretare pare bazată pe ceva mai mult decât zvonuri și presupuneri. În special, există convingerea că, deoarece Belarus este acum dependentă de sprijinul politic și economic al Rusiei, Lukașenko ar trebui să ceară aprobarea lui Putin pentru orice astfel de acțiune.
Acesta este un argument profund problematic. În primul rând, este o prostie să subestimezi ambiția lui Lukașenko. Acesta este omul care refuză încă să recunoască oficial anexarea Crimeei de către Rusia și se angajează în dispute comerciale continue cu Moscova. Recent, chiar a amenințat că va întrerupe aprovizionarea cu gaze în Europa, lucru care i-a adus o palmă din partea lui Putin.
Problema Moscovei este că, după ce și-a aruncat girul pe Lukașenko (ceva ce regretă acum unii din cercurile politice), este acum legată de el. Dacă el va cădea, se va considera că rușii au suferit o înfrângere și vor trebui să aleagă între intervenția directă și probabila ascensiune a unui regim succesor pro-occidental. Lukașenko are astfel o marjă de manevră considerabilă.
Potrivit lui Franak Viacorka, jurnalist belarus și consilier al liderului opoziției Svetlana Tihanovskaia, președintele bielorus „este ca un băiețel care se ascunde în spatele fratelui mai mare… Lukașenko încearcă să folosească Kremlinul și să amenințe Occidentul cu Kremlinul, [dar] foarte des nu se consultă cu acesta în privința declarațiilor.”
În mod ironic, mulți care susțin acum că este pur și simplu marioneta lui Putin pentru că Moscova plătește facturile, de asemenea, scuză eșecul Americii în Afganistan, deoarece regimul de la Kabul a fost prea îndărătnic, prea corupt, deși Washington l-a finanțat. Imperiile au rareori tipul de control pe care și l-ar dori asupra subiecților.
Împingând Moscova în brațele Minskului
În al doilea rând, această presupunere poate duce la o politică proastă. Bineînțeles că Moscova nu va face nicio favoare UE și nici nu va da cu piciorul unei oportunități de-a folosi situația în avantajul său. Sugestia necinstită a lui Lavrov că UE ar trebui să plătească Belarus pentru a opri migranții și decizia diplomatică „heavy metal” de-a trimite parașutiști să facă exerciții în Belarus și câteva bombardieri reprezintă o încercare de-a pune presiune asupra Europei.
Cu toate astea, asta nu este o criză bună pentru Kremlin. Cei care speră într-o inversare în al doisprezecelea ceas a politicii germane privind Nord Stream 2 fac exces de zel, considerând-o ca un fel de mustrare pe seama Belarusului.
De asemenea, ministrul britanic de externe Liz Truss a afirmat că „Rusia are responsabilitatea de-a pune capăt crizei migranților din Belarus”.
Până la un punct este adevărat, în sensul că fiecare țară are responsabilitatea de a-și aduce contribuția pentru a pune capăt utilizării cinice a migranților ca arme politice. În plus, chiar dacă nu este șefa lui Lukașenko, în mod clar Moscova are mai multă influență asupra Minskului decât Berlinul sau Bruxellesul, Varșovia sau Vilnius.
Cu toate astea, există două corolare periculoase. Primul – după cum susțin deja unii – este acela că singura modalitate de a-l lovi pe Lukașenko este să se exercite presiune asupra lui Putin.
Nu există dovezi solide că Kremlinul vrea cu adevărat să preia Belarus; chiar și noua doctrină militară comună, îndelung vânturată, încă nu a fost publicată. Cu toate astea, se poate ajunge în situația în care Kremlinul decide că, dacă tot trebuie să plătească pentru această țară și să fie pedepsit pentru relele lui Lukașenko, ar putea obține măcar avantajul maxim.
Acest lucru ar însemna probabil folosirea Tratatului de Uniune Rusia-Belarus ca pretext pentru un fel de preluare cu efect de pârghie și înlocuirea toxicului și voinicului Lukașenko cu un proxy rus autentic. Și asta, în mod ironic, este ceva ce nimeni nu-și dorește, nici Putin, nici Lukașenko și nici Occidentul, care totuși ar putea dobândi un impuls inexorabil dacă oamenii nu sunt atenți.🟦
