În episodul de astăzi al podcastului Critical Conditions, Claire Berlinsky și Dan Perry abordează, evident, eliberatrea ostaticilor din Orientul Mijlociu.
Pentru prima dată în doi ani, Israelul a răsuflat ușurat, iar palestinienii din Gaza s-au confruntat cu perspectiva unei încheieri a războiului impus de Hamas, izbucnit după masacrul sălbatic comis contra israelienilor pe 7 octombrie 2023. Totuși, chiar și în toiul bucuriei, este greu să scapi de senzația că ceea ce vedem nu este un sfârșit.
Trump a declarat războiul „terminat”. A stat în fața Knesset-ului, insistând că pacea este la îndemână și — ca de obicei — a împănat afirmația cu bravură și erori factuale. (Pentru claritate, conflictul israeliano-palestinian nu are 3.000 de ani vechime, în ciuda insistențelor sale.)
Dar iată paradoxul: prin vulgaritatea sa și faptul de a se da în spectacol, se prea poate ca, din greșeală, Trump să fi dat peste eficiență.
Cu oarecare reticență, ne-am trezit de acord că diplomația lui în stil mafiot — folosindu-se de influența asupra Israelului, Qatarului, saudiților și Egiptului — a produs ceea ce liderii mai echilibrați și idealiști nu reușiseră. Este o potrivire culturală ciudat de privit. În Orientul Mijlociu, unde politica funcționează prin rețele de loialitate personală, patronaj și coerciție, bravada tranzacțională a lui Trump pare să dea rezultate. El declară războiul încheiat și să mai îndrăznească cineva să-l contrazică. E grosolan, dar este vorba și putere.
Totuși, Hamas nu s-a dezarmat oficial, iar dacă va ieși din tuneluri pentru a revendica ruinele Gazei, acceptarea fragilă a „păcii” de către Israel s-ar putea prăbuși peste noapte. Dacă Hamas ignoră planul lui Trump și refuză să se dezarmeze, se va susține că acordul fundamental — ostatici în schimbul încetării războiului — fusese disponibil de peste un an, iar a doua jumătate a războiului va părea o risipă.
În acest caz, Trump va părea drept cel ce a declarat prematur victoria, atrăgând o mare parte dintre liderii lumii la una dintre cele mai ciudate ceremonii de semnare a păcii — în Egipt, și fără prezența celor două părți combatante.
Pentru Gaza, costul a fost uriaș — fâșia este în ruine, iar mii de oameni au murit. Claire susține că la mijloc există o sumbră „înțelepciune de Vechiul Testament” — convingerea că un dușman trebuie zdrobit complet pentru a renunța la fanatism. În orice caz, revenirea presei străine în Gaza va declanșa un război al narațiunilor, iar pentru Israel nota fr plată morală ar putea fi una grea.
Între timp, tabăra „Free Palestine” din Occident pare ridicol de iritată că pacea ar putea veni fără aprobarea sa. Această ironie spune multe despre decadența intelectuală a stângii moderne: o ură reflexivă față de Occident, atât de profundă încât romantizează inamici precum Hamas.
Claire și cu mine am încercat să ținem laolaltă ambele adevăruri: că metodele lui Trump sunt indecente, dar au funcționat. Că suferința Gazei este reală, dar Hamas trebuia să piardă. Că Netanyahu este o problemă reală, dar Israel trebuia să câștige. Iar acum, în curând, va trebui să găsească o cale de a pacifica palestinienii.
Pentru prima dată, Netanyahu nu este partea care trebuie presată
