Nu cred că a plouat în istorie cu prea mulți lideri pe care meandrele scenei internaționale să se răzbune atât de neechivoc, atât de rapid și atât de concentrat, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Donald Trump.
Președintele american a câștigat alegerile din noiembrie 2024 la o diferență strânsă față de contracandidata sa și este ușor de bănuit că avansul firav de care s-a bucurat a fost alimentat copios de diversele-i manifestări excentrice din campanie, de promisiunile-i aberant de hazardate, de retorica-i neasemuit de lipsită de scrupule.
Construind un imaginar bastard, Trump luat ușor ochii și a încasat astfel suficiente voturi. Dar realitatea l-a ajuns din urmă.
Printre elementele care au contribuit decisiv la realegerea lui Donald Trump s-a numărat fără îndoială și măreața promisiune că va asigura pacea în lume:
- Că o va asigura, pe de o parte, făcând pace acolo unde este deja război – Ucraina și Gaza.
- Iar pe de altă parte, că o va asigura împiedicând izbucnirea altor războaie în alte părți ale lumii.
În retorica trumpistă din campanie, cazul conflictului ruso-ucrainean a fost chiar unul aparte, căci pe acest dosar Donald Trump a insistat obsesiv cu două idei crețe pentru care nu a avut și nu ar fi putut avea niciodată dovezi:
- Că dacă ar fi fost el președinte, iar nu Biden, războiul nu ar mai fi început.
- Și că dacă urma a fi reales președinte, urma să facă pace în 24 de ore.
Alegătorii mai slabi de înger l-au crezut le cuvânt și l-au votat. De ales, a fost ales, dar de livrat, nu a livrat. Altfel spus, totul s-a întâmplat așa cum era de așteptat.
Donald Trump este președintele Americii de cinci luni care se împlinesc azi-mâine.
Însă după doar cinci luni, bilanțul său arată astfel:
- Donald Trump nu a reușit să oprească războaiele din Ucraina și Gaza. Ba, în ultima vreme, cele două conflicte cunosc vârfuri masive de escaladare, cu un accent oribil pe “producția” de victime civile.
- Donald Trump nu a reușit să împiedice izbucnirea altor două războaie: cel dintre India și Pakistan, apoi, la scurtă vreme, cel dintre Israel și Iran.
Pentru un președinte care a vândut cu atât de mult talent pacea, cât a fost în campanie, faptul de a fi contemporan cu patru războaie în primele cinci luni de mandat e o performanță pe care viitorul va întâmpina probabil mari probleme să o egaleze.
Unele voci vor susține probabil că unul dintre aceste conflicte, cel dintre India și Pakistan, s-a încheiat totuși și, iată, s-a încheiat tocmai sub mandatul lui Donald Trump.
Dar atunci când veți auzi asemenea voci, atenție mare la următoarele două detalii esențiale. Căci ele fac rapid să pălească o astfel de interpretare:
- Unul ar fi acela că vicepreședintele JD Vance afirmase din start că: “Nu ne vom implica în mijlocul unui război care nu ne priveşte în mod fundamental şi care nu are nimic de-a face cu capacitatea Americii de a-l controla”. Altfel spus: într-o primă fază, administrația Trump-Vance a făcut totul să fie ca teflonul în raport cu acest nou război – să nu cumva să i se lipească de frunte. Apoi, după ce ostilitățile au încetat, Trump a renunțat la teflon, căci nu îl mai avantaja. De-acum, avea nevoie să se lipească el însuși de povestea indo-pakistaneză, căci încheindu-se pare una de succes – motiv pentru care a demarat operațiunea de marketing în cadrul căreia ventilalează ideea că a jucat un rol decisiv în oprirea bătăliei. Fals, desigur, dar și atât de seducător!
- Iar al doilea apect ar fi faptul că India și Pakistan sunt, ambele, puteri nucleare. Iar asta implică alte două lucruri cruciale. A. Unul ar fi acela că războiul indo-pakistanez reprezintă o paradigmă total distinctă de cea a războiului ruso-ucrainean sau a războiului israelo-iranian. E de la sine înțeles că dinamicile sunt cum nu se poate mai diferite atunci când ambii beligeranți dispun de capacități nucleare de lovire, față de situațiile în care doar unul dintre beligeranți dispune de acest avantaj. B. Atunci când se confruntă convențional două puteri nucleare, încheierea conflictului depinde mai degrabă de “parteneriatul” de avarie cristalizat din mers între beligeranți decât de magia unuia ca Donald Trump. India și Pakistan au fost îndemnate rapid la reținere mai degrabă de teama distrugerii reciproc asigurate decât de vreo schemă inteligentă de negociere încropită pe șervețel la Mar-a-Lago. Așadar, pacea a fost de departe meritul tăcerii “active” a arsenalelor atomice indian și pakistanez, iar nu meritul retoricii stridente a arsenalului trumpist de influență.
Să revenim acum la cel mai proaspăt dintre războaiele din epoca Trump – cel israelo-iranian.
Se pot deja observa câteva lucruri clare:
- S-a ajuns aici, la război, mai devreme decât poate era de așteptat nu doar din cauza evoluțiilor deschise de atacul Hamas din 7 octombrie 2023 asupra Israelului (evoluții printre care pot fi enumerate slăbirea proxy-urilor iraniene – Hamas, Hezbollah, Houthi; rațiunile de politică internă ale lui Benjamin Netanyahu, la pachet cu vechea sa obsesie legată de nevoia de a lovi militar preventiv Iranul pentru a-l împiedica să obțină arma nucleară; slăbirea capacităților iraniene propriu-zise de apărare, prin loviturile chirurgicale, într-adevăr magistral executate de Israel anul trecut). S-a ajuns aici și întrucât același Donald Trump a decis, în primul său mandat, să retragă SUA din acordul JCPOA de limitare a programului iranian, un acord greu și îndelung negociat de occidentali, în vremea administrației Obama. Un acord care, potrivit numeroșilor experți, a funcționat cât timp a fost în vigoare și mai ales cât timp SUA au rămas implicate. Dar Trump, ca de fiecare dată, a considerat că știe el mai bine ce e de făcut, doar că rezultatul a fost, ca de fiecare dată, banal și anticipat: odată desființat acordul, Iranul și-a accelerat programul de îmbogățire a uraniului și de obținere a armei nucleare. Și iată-ne aici, cu un Iran mai atomic azi decât ar fi putut fi dacă Trump nu ar fi retras SUA din JCPOA. Și ce a făcut Trump odată revenit la Casa Albă ? S-a reapucat de negociat cu iranienii, așadar fix de ceea ce făcuse și Obama, doar că, spre deosebire de Obama, Trump a pornit la drum de pe o poziție mai proastă, căci poziția s-a “prostit” în anii scurși de când Trump a scos America din acordul încheiat de Obama !
- Alt lucru care poate fi sesizat azi este acela că Trump și membri ai administrației sale dăduseră semnale în ultimele săptămâni și zile că Washingtonul nu vrea escaladare cu Iranul. SUA erau angajate în negocieri cu Iranul, o rundă fiind programată chiar și pentru duminica de după lovitura israeliană. Șefa comunității americane de informații, Tulsi Gabbard, declarase în fața Congresului că serviciile americane considerau că Teheranul nu construia bomba nucleară. Iar un picuț mai în trecut, Washington Post dezvăluise că Trump era destul de furios pe fostul șef al Consiliului Național de Securitate, Mike Waltz, întrucât Waltz era prea uliu anti-Iran și se coordona prea strâns cu Netanyahu pe chestiunea unei soluții militare la problema iraniană. În orice caz, era logic ca Trump și zona pro-rusă din anturajul său (inclusiv Tulsi Gabbard) să fie cel puțin sceptici la ideea atacării Iranului de către Israel, iar asta din cauza implicațiilor potențiale nedorite pe relația lui Trump cu Putin, Iranul fiind un aliat esențial al Rusiei în războiul din Ucraina. Și totuși… Pe speța Iran, Netanyahu, precum Putin pe speța Ucraina, l-a dus însă de nas pe Trump și l-a forțat să plonjeze într-o cu totul altă realitate. Acum, Trump pare să dea semnale contradictorii întrucât pare să își dorească să fie asociat cu succesul. Iar dacă Bibi i-a forțat viclean mâna, atunci Bibi va trebui să câștige pentru ca astfel Trump să fie asociat în mintea oamenilor cu actorul-сheie care a mijlocit succesul.
- Mai este însă un element care merită arhivat aici: Trump probabil își face multe griji pentru situația particulară a Arabiei Saudite. Mai exact, pentru solvabilitatea Arabiei Saudite. Aceasta e țara în care Donald Trump a făcut prima vizită oficială, în calitate de președinte, și în primul, și în al doilea său mandat. De fiecare dată, Trump și prințul moștenitor Mohammed bin Salman s-au înțeles pe acorduri economice și de investiții în valoare de sute de miliarde de dolari (350, respectiv 600). Cum în acest al doilea mandat Trump a vulnerabilizat potențialul relațiilor comerciale ale Americii cu țările de pe toate continentele, greutatea Arabiei Saudite în economia SUA a sporit corespunzător. De aici și grija cea mare (poate, chiar, grija principală a lui Trump), legat de deznodământul atacurilor israeliene asupra Iranului: e important pentru el ca Iranul să nu se concentreze pe retalieri contra saudiților, ca aliați ai Americii. Căci într-o asemenea situație, saudiții ar putea suferi pagube majore și ar trebui să cheltuiască disproporționat pe apărare – toate astea însemnând redirecționarea unor sume uriașe de la a fi cheltuite în America lui Trump pentru a o face din nou măreață… Așa că Donald, vrea-nu vrea, trebuie să fie alături de Bibi.
Altfel spus, Trump, pacifistul Trump nu doar că nu a pus capăt războaielor existente (așa cum a promis), nu doar că nu a împiedicat izbucnirea altora noi (așa cum s-a lăudat că poate face), ci mai nou e împins de împrejurări la a se implica de-a dreptul într-un război masiv (război pe care deciziile sale de acum câțiva ani nu au făcut decât să îl accelereze și să i se întoarcă în față ca un bumerang).
Trump a mințit, a păcălit, și-a demonstrat neputința. A procedat astfel încă din primul mandat, a continuat în campania pentru acest al doilea mandat și nu se poate opri din asta acum, când este iarăși președinte.
Rusia, Ucraina, Israel, Gaza, Iran, Pakistan și India – șapte țări au pus în lumină limitele moale, politice și geopolitice ale mărețului președinte pe care America îl are azi.
Și nu s-au scurs decât cinci luni fără câteva zile de când Trump a preluat șefia Casei Albe. Ce-o mai fi urmând, căci mai sunt în față peste trei ani și jumătate ?
