Chiar și un ceas stricat… etc., etc.
Se spune că până și un ceas stricat are dreptate de două ori pe zi. Tot așa e și cu Donald Trump — un om care greșește aproape în toate, dar care pare să posede un geniu ciudat. Poate că nu înțelege cum funcționează tarifele vamale, dar uneori reușește să recunoască disfuncționalități și are curajul să rostească un adevăr evident. Vrea să distrugă sisteme importante — cum ar fi ordinea mondială liberală bazată pe reguli —, dar din când în când atacă și ceva ce merită atacat, cum este „filibusterul”.
Republicanii resping în prezent apelul lui Trump, făcut săptămâna trecută, de a elimina această absurditate — lucru pe care Senatul, culmea, îl poate face cu o majoritate simplă de voturi. Ei se tem că, împuternicindu-se pe ei înșiși (întrucât GOP are majoritate), i-ar împuternici și pe democrați în viitor. E interesant că mai au totuși urme de coloană vertebrală, însă au ales o modalitate greșită de a o arăta.
Filibusterul este o relicvă care paralizează guvernarea americană și derutează pe toată lumea — unul dintre cele mai proaste exemple de excepționalism american (alături de Colegiul Electoral, judecătorii și șerifii aleși și sistemul nemetric). Statele Unite sunt aproape singura democrație în care o minoritate de legislatori poate bloca în mod obișnuit voința majorității. În cele mai multe țări, majoritatea parlamentară poate acționa ca suverană, în limitele legii (altfel ar interveni instanțele). Majoritatea adoptă un buget și promulgă legi, iar opoziția critică și își pregătește revenirea la putere. Doar în America, 59 de voturi din 100 nu sunt suficiente pentru a adopta un buget.
Filibusterul nici măcar nu este constituțional. Cuvântul nu apare nicăieri în documentele fondatoare. Părinții fondatori au cerut supermajorități doar pentru câteva acțiuni extraordinare: ratificarea tratatelor, respingerea unui veto prezidențial, amendarea Constituției și condamnarea unui președinte acuzat. Pentru toate celelalte, intenția lor a fost ca regula majorității simple să prevaleze. Cerința actuală a Senatului, de 60 de voturi pentru „cloture” (închiderea dezbaterii), este un accident istoric.
Povestea începe în 1806, când vicepreședintele Aaron Burr, proaspăt scăpat după ce îl ucisese pe Alexander Hamilton într-un duel, a propus simplificarea regulamentului Senatului prin eliminarea unei prevederi numite moțiunea „întrebării anterioare”, care permitea majorității să pună capăt dezbaterii. Senatorii de atunci, oameni distinși, au fost de acord. Abia în 1837 un grup de loialiști jacksonieni a descoperit că poate vorbi la nesfârșit pentru a bloca o măsură.
În 1917, Woodrow Wilson, furios după un filibuster care împiedicase pregătirile SUA pentru Primul Război Mondial, a cerut o reformă. Senatul a răspuns adoptând o regulă care permitea încheierea dezbaterilor cu o majoritate de două treimi. Pragul era încă unul ridicat, dar măcar exista o cale de ieșire. În 1975, pragul a fost redus la trei cincimi — adică 60 de senatori — și, mai decisiv, s-a introdus un sistem „cu două piste”, care permitea ca proiectele blocate prin filibuster să fie puse deoparte, în timp ce Senatul continua alte activități. Vechiul „filibuster vorbit”, teatral, a dispărut treptat.
Astăzi, unui senator îi este suficient să amenințe cu un filibuster, iar majoritatea devine, printr-o presupunere tacită, neputincioasă.
Rezultatul este paralizia pe care o cunoaștem astăzi. Legislația privind armele de foc, imigrația, drepturile de vot, clima și aproape orice altceva moare nu pentru că nu ar avea sprijin majoritar, ci pentru că nu are o supermajoritate. Senatul, conceput drept camera deliberării lucide, a devenit camera obstrucției.
Și iată-ne, în 2025, cu guvernul federal parțial închis — nu pentru că ar exista vreo divergență serioasă în privința menținerii funcționării statului, ci pentru că cea mai veche democrație din lume insistă să respecte o regulă care nici măcar nu se regăsește în constituția sa. Șaizeci dintr-o sută de senatori trebuie să fie de acord astel încât să poată fi realizat ceva. E ridicol.
Agenda legislativă a lui Trump este, în mare parte, o paradă de absurdități crude, dar când simte prostia întregului sistem, are dreptate. El vrea să elimine filibusterul pentru ca partidul său să poată forța adoptarea propriilor proiecte de lege „mari și frumoase” — reduceri de taxe pentru miliardari, restricții privind avortul, câte un zid-două la graniță.
Filibusterul nu servește niciun scop nobil. Nu este un mecanism de control împotriva tiraniei, ci o permisiune pentru veto-ul minorității. Dacă americanii nu vor ca republicanii să le distrugă programele sociale, să le preia orașele și să demonteze guvernul federal, atunci ar trebui pur și simplu să îi înlăture prin vot.
Democrații se tem de ce ar putea face republicanii cu o putere nelimitată — și pe bună dreptate. Un Partid Republican eliberat de filibuster ar putea anula reglementările de mediu, reduce drastic programele sociale și ataca drepturile reproductive. Dar răspunsul la legi proaste nu este paralizia, ci alegerile.
În plus, filibusterul a fost deja slăbit. În 2013, democrații au folosit așa-numita „opțiune nucleară” pentru a-l elimina în cazul numirilor executive și al judecătorilor de instanțe inferioare, după ce republicanii blocaseră zeci de nominalizări făcute deObama. În 2017, republicanii au extins excepția și pentru nominalizările la Curtea Supremă. Majoritatea proiectelor de lege privind taxele și cheltuielile oricum ocolesc regula, prin „reconcilierea bugetară”. Ceea ce rămâne este o insulă tot mai mică de blocaj instituțional.
Am încercat să explic mai jos cum funcționează asta.
Ceea ce a mai rămas din această procedură alimentează cinismul și – prin faptul că împiedică excesele cele mai grave – le permite americanilor să creadă că alegerile neinspirate nu au consecințe. Partidele aflate în minoritate au acum toate motivele să blocheze orice inițiativă și apoi să facă o campanie pe baza eșecurilor guvernului. Între timp, majoritatea se ascunde în spatele regulii pentru a evita voturile dificile. Ambele tabere au ocazia să pozeze în principiale; nimic nu se realizează.
Comparați asta cu modul în care funcționează restul lumii democratice. În Marea Britanie, guvernul propune un buget și îl adoptă cu o majoritate simplă; dacă pierde, guvernul cade. În Canada, la fel. În Germania, Franța, Israel, Japonia — peste tot — majoritatea decide și apoi răspunde în fața alegătorilor. Doar Senatul american persistă cu o regulă potrivit căreia 59 de voturi nu valorează nimic. Este o guvernare fantomatică, un ritual care se dă drept principiu.
Apropo, în cea mai mare parte a lumii, alegătorii trebuie să prezinte un act de identitate pentru a vota. Trump – și mă doare să o spun – a avut dreptate și în această privință.
Eliminarea filibusterului nu ar transforma America într-o autocrație, ci ar face-o normală. Celelalte mari „particularități” ale țării – Colegiul Electoral, plafonul datoriei, numirile judiciare pe viață – sunt, de asemenea, accidente istorice ridicate la rang de vaci sacre. Fiecare contribuie la disfuncționalitate și la dominația minorității. O mare parte din acest „excepționalism” american – precum alegerea șerifilor sau refuzul sistemului metric – reprezintă pur și simplu o prostie.
Filibusterul este pur și simplu cel mai vizibil dintre toate: un obstacol inventat, apărat mai ales de cei care își imaginează că ar putea avea nevoie de el mai târziu.
Geniul Părinților Fondatori a constat în sistemul de echilibru și control între ramurile puterii, nu în interiorul lor. Senatul deja suprareprezintă statele mici, oferindu unor state precum Wyoming și Vermont aceeași greutate ca și Californiei și Texasului. A adăuga la asta o regulă a supermajorității e o nebunie. Așadar, da, poate că motivele lui Trump sunt dintre cele mai rele, că momentul ales este oportunist, iar că retorica lui este toxică, dar în această privință are dreptate. America ar trebui să scape, o dată pentru totdeauna, de filibuster.
