Trecem prin ceea ce, oricum am da-o, este o mare criză, așa că este firesc să presupunem că ea se va dovedi a fi un punct de cotitură în istoria modernă. În lunile care au trecut de la apariția COVID-19, boala cauzată de noul coronavirus, analiștii au emis diverse scenarii cu privire la tipul de lume pe care pandemia îl va lăsa în urmă. Dar cei mai mulți susțin că lumea în care vom intra va fi fundamental diferită de cea existentă înainte. Unii prezic că pandemia va genera o nouă ordine mondială condusă de China; alții cred că va duce la dispariția conducerii Chinei. Unii spun că va pune capăt globalizării; alții speră că va crea o nouă eră a cooperării globale. Iar alte voci se așteaptă la supraalimentarea naționalismului, subminarea comerțului liber schimbări de regim în diverse țări – ori toate la un loc. Dar lumea care vine după pandemiei este puțin probabil să fie radical diferită de cea care a precedat-o.
- Un articol semnat de Richard Haas, președintele Council of Foreign Relations, în Foreign Affairs
COVID-19 nu va schimba neapărat direcția de bază a istoriei lumii, cât o va accelera. Pandemia și răspunsul la aceasta au dezvăluit și consolidat caracteristicile fundamentale ale geopoliticii de azi. Drept urmare, această criză promite să fie mai puțin un moment de cotitură cât o stație situată de-a lungul drumului pe care lumea a călătorit în ultimele decenii.
Este prea devreme să prezicem când se va încheia criza în sine. Indiferent dacă în șase, 12 sau 18 luni, momentul va depinde de gradul în care oamenii respectă recomandările privind distanțarea socială și igiena; disponibilitatea de testare rapidă, precisă și la prețuri accesibile, medicamente antivirale și un vaccin; și amploarea ajutorului economic oferit persoanelor fizice și întreprinderilor.
Cu toate acestea, lumea post-criză va fi una de recunoscut. Descreșterea conducerii americane, falimentarea cooperării globale, discordia dintre marile puteri: toate acestea au caracterizat mediul internațional înainte de apariția COVID-19, iar pandemia le-a conferit un relief mai accentuat ca niciodată. S-ar putea ca asemenea trăsături ale lumii ce vine să fie chiar mai proeminente.
Lumea post-americană
Una dintre caracteristicile crizei actuale a fost aceea a unei lipse evidente a conducerii Statelor Unite. Statele Unite nu au raliat lumea într-un efort colectiv de înfruntare a virusului și a efectelor sale economice. Și nici nu au chemat lumea să-i urmeze calea în abordarea problemei acasă. Alte țări au grijă de ele cât pot de bine sau apelează pentru ajutor la cei care au trecut de apogeul infecției, precum China.
Dar dacă lumea care urmează acestei crize va fi una în care Statele Unite domină din ce în ce mai puțin – este aproape imposibil să ne imaginăm azi pe cineva care scrie despre un „moment unipolar” – nu se poate spune că ar fi o tendință chiar nouă. Era vizibilă de cel puțin un deceniu.
Într-o oarecare măsură, acesta este rezultatul a ceea ce Fareed Zakaria descria drept „ascensiunea restului” (și în special a Chinei), ceea ce a adus o scădere a avantajului relativ al Statelor Unite, chiar dacă puterea sa economică și militară absolută a continuat să se dezvolte. Mai mult decât atât, este rezultatul șovăielilor voinței americane și nu al diminuării capacității americane. Președintele Barack Obama a supervizat o retragere din Afganistan și Orientul Mijlociu. Președintele Donald Trump a desfășurat preponderent puterea economică pentru a-i înfrunta pe dușmani. Însă în esență, a pus capăt prezenței Statelor Unite în Siria, încearcă să facă același lucru în Afganistan și, poate mai semnificativ, a arătat puțin interes fie pentru alianțe, fie pentru menținerea rolului de frunte tradițional al Statelor Unite în abordarea problemelor transnaționale majore.
Perspectiva acestei schimbări a reprezentat o mare parte din sensul mesajului „America First” al lui Trump, care a promis că Statele Unite vor fi mai puternice și mai prospere dacă ar face mai puțin în străinătate și s-ar concentra mai mult pe problemele interne. În această privință, implicită a fost presupunerea că mare parte din ceea ce au făcut Statele Unite în lume a fost risipă, inutil și fără legătură cu bunăstarea internă. Pentru mulți americani, pandemia va consolida acest punct de vedere, în ciuda faptului că ar trebui, în schimb, să evidențieze modul în care bunăstarea internă este afectată de restul lumii; Statele Unite, spun aceștia, vor trebui să se concentreze asupra propriei redresări și să aloce resurse nevoilor de acasă, nu celor din străinătate, să cheltuie pentru unt, nu pentru arme. Aceasta este o alegere falsă, deoarece țara are nevoie de ambele și își permite să le aibă pe amândouă.
Puterea exemplului Americii poate fi la fel de bogată în consecințe ca și opțiunile SUA în materie de politici. Cu mult înainte ca fenomenul COVID-19 să devasteze pământul, exista deja o scădere precipitată a atracției modelului american. Din cauza blocajului politic persistent, violenței armate, gestionării necorespunzătoare care au dus la criza financiară globală din 2008, epidemiei de opioide și multe altele, ceea ce reprezentă America a devenit din ce în ce mai neatractiv pentru mulți. Răspunsul lent, incoerent și prea deseori ineficient al guvernului federal, în cazul pandemiei, va consolida punctul de vedere deja răspândit – că Statele Unite și-au pierdut calea.
Societatea anarhică
O pandemie care începe într-o țară și se răspândește cu mare viteză în întreaga lume este însăși definiția unei provocări globale. Este, de asemenea, o dovadă suplimentară că globalizarea e o realitate, nu o alegere. Pandemia a făcut ravagii în țările deschise și închise, bogate și sărace, în Est și în Vest. Ceea ce lipsește este un semn de răspuns global semnificativ (la prima vedere, Legea lui Newton – fiecărei acțiuni în corespunde o reacție egală și de sens contrar – a fost suspendată).
Aproape de irelevanță, Organizația Mondială a Sănătății, care ar fi trebuit să joace un rol central, spune multe despre precaritatea guvernanței globale.
Dar, în timp ce pandemia a făcut această realitate deosebit de evidentă, tendințele de bază o precedaseră de mult timp: apariția unor provocări globale cărora nicio țară, oricât de puternică ar fi ea, nu poate face față cu succes singură, dar și eșecul organizațiilor globale de a ține pasul cu asemenea provocări. Într-adevăr, diferența dintre problemele globale și capacitatea de a le ieși în întâmpinare are cale lungă până la explicarea amplorii pandemiei. Adevărul trist, dar de neevitat, este că, deși sintagma „comunitate internațională” este folosită ca și cum ar exista deja, ea este în mare măsură aspirațională, aplicându-se astăzi puținor aspecte ale geopoliticii. Acest lucru nu se va schimba prea curând.
Principalele răspunsuri la pandemie au fost naționale sau chiar sub-naționale, nu internaționale. Iar după ce va trece criza, accentul va cădea pe redresarea națională. În acest context, este greu de observat prea mult entuziasm pentru abordarea schimbărilor climatice, în special dacă problema rămâne privită – incorect – ca o una îndepărtată.
Un motiv pentru asemenea pesimism este și faptul că cooperarea dintre cele mai puternice două țări ale lumii este necesară pentru a face față majorității provocărilor globale, însă relațiile dintre SUA și China s-au deteriorat. Pandemia accentuează fricțiunile dintre cele două țări. La Washington, mulți consideră că de vină este guvernul chinez, din cauza săptămânilor de mușamalizare și inacțiune, dar și a faptului că nu a reușit să blocheze prompt Wuhan, orașul în care a izbucnit focarul. Încercarea Chinei de a se prezenta ca model de succes în contracararea pandemiei și de a folosi acest moment ca o oportunitate de a-și extinde influența în întreaga lume nu va avea alt efect decât de a spori ostilitatea americană. Între timp, nimic din criza actuală nu va schimba părerea Chinei că prezența Statelor Unite în Asia este o anomalie istorică și nici nu va reduce resentimentele politicii americane cu privire la o serie de probleme, inclusiv comerțul, drepturile omului și Taiwanul.
Ideea de „decuplare” a celor două economii căpătase o tracțiune considerabilă înainte de pandemie. Ea a fost determinată de temerile existente în Statele Unite în chestiunea dependenței prea mari de un adversar potențial, când e vorba de multe bunuri esențiale; dar și de sensibilitățile față de spionajul chinez și furtul de proprietate intelectuală. Impulsul pentru decuplare va crește ca urmare a pandemiei și doar parțial din cauza preocupărilor legate de China. Se va reînnoi atenția asupra potențialului de întrerupere a lanțurilor de aprovizionare împreună cu dorința de a stimula producția internă. Comerțul global se va recupera parțial, dar mai multe dintre acestea vor fi gestionate de guverne și nu de piețe.
Rezistența, în mare parte a lumii dezvoltate, la acceptarea unui număr mare de imigranți și refugiați, o tendință care fusese vizibilă cel puțin în ultima jumătate de deceniu, va fi, de asemenea, amplificată de pandemie. Unele îngrijorări vor avea la bază riscul de a importa boli infecțioase, iar altele șomajul ridicat, care va face ca societățile să se teamă de acceptarea străinilor. Această opoziție va crește chiar dacă numărul persoanelor strămutate și al refugiaților – deja la nivel istoric – va continua să crească semnificativ, întrucât economiile nu își mai pot susține populațiile.
Rezultatul va fi atât suferință umană larg răspândită, cât și sarcini mai mari pentru statele care nu își pot permite. Slăbiciunea statului a fost o problemă globală semnificativă de zeci de ani, dar taxa economică a pandemiei va crea state și mai slabe sau eșuate. Acest lucru va fi aproape sigur agravat de problema creșterii datoriei: datoria publică și privată din mare parte a lumii era deja la niveluri fără precedent, iar necesitatea cheltuielilor guvernamentale pentru a acoperi costurile de îngrijire a sănătății și pentru a sprijini șomerii va provoca creșterea datoriei. Lumea în curs de dezvoltare se va confrunta, în special, cu cerințe enorme pe care nu le poate îndeplini și rămâne de văzut dacă țările dezvoltate vor fi dispuse să ofere ajutor. Există un potențial real de reacțiune – în India, în Brazilia și Mexic și în toată Africa – care ar putea interfera cu recuperarea globală.
Răspândirea COVID-19 către și prin Europa a evidențiat, de asemenea, pierderea impulsului proiectului european. În mare parte, țările au răspuns individual la pandemie și efectele economice ale acesteia. Dar procesul de integrare europeană rămăsese fără suflu cu mult înaintea acestei crize – așa cum a demonstrat-o în mod clar Brexit. Întrebarea principală în lumea post-pandemică este cât de mult va continua pendulul să basculeze de la Bruxelles la capitalele naționale, deoarece țările se întreabă dacă nu cumva controlul asupra propriilor frontiere ar fi putut încetini răspândirea virusului.
Probabil că pandemia va consolida recesiunea democratică, evidentă în ultimii 15 ani. Se va solicita un rol guvernamental mai mare în societate, fie pentru a ține în frâu mișcarea populațiilor, fie pentru a oferi ajutor economic. Multe libertăți civile vor fi tratate ca o victimă de război, un lux care nu poate fi permis într-o criză. Între timp, amenințările reprezentate de țările iliberale, cum ar fi Rusia, Coreea de Nord și Iran, vor exista și după ce pandemia va fi dispărut; s-ar putea chiar să fi crescut în perioada în care atenția s-a concentrat în altă parte.
O lume în și mai mare dezordine
În urmă cu mai bine de trei ani, am publicat o carte intitulată, „A World in Disarray”. Ea descria un peisaj global cu o rivalitate sporită între marile puteri, proliferare nucleară, state slabe, fluxuri de refugiați în creștere și naționalism în creștere, alături de un rol redus al SUA în lume. Ceea ce se va schimba ca urmare a pandemiei nu ține de dezordine, ci de întindere.
În mod ideal, criza ar aduce un angajament reînnoit de a construi o ordine internațională mai robustă, întrucât cataclismul celui de-al Doilea Război Mondial a dus la aranjamente care au promovat pacea, prosperitatea și democrația pentru aproape trei sferturi de secol. O astfel de ordine ar include o mai mare cooperare în a monitoriza focarele de boli infecțioase și a trata consecințele acestora, precum și o mai mare disponibilitate de a aborda schimbările climatice, de a stabili reguli pentru cyber-spațiu, de a ajuta migranții și de a combate proliferarea și terorismul.
Dar există puține motive pentru a crede că trecutul se va repeta după această ultimă calamitate globală. Lumea de astăzi pur și simplu nu mai este favorabilă modelării. Mai mult ca niciodată, puterea este distribuită în multiple mâini, atât statale, cât și non-statale. În mare parte, consensul este absent. Noile tehnologii și provocări au depășit capacitatea colectivă de a lupta cu ele. Nici o țară nu se bucură de poziția pe care au avut-o Statele Unite în 1945.
Mai mult decât atât, în prezent, Statele Unite nu sunt dispuse să-și asume un rol internațional de frunte, rezultatul oboselii aduse de două războaie lungi, în Afganistan și Irak, și nevoile crescânde pe plan intern. Chiar dacă un tradiționalist în politica externă, ca vicepreședintele Joseph Biden, ar câștiga alegerile prezidențiale din noiembrie, rezistența din partea Congresului și a publicului va împiedica întoarcerea integrală la un rol american expansiv în lume. Și nicio altă țară, inclusiv China, nu are nici dorința, nici capacitatea de a umple golul lăsat de Statele Unite.
După cel de-al doilea război mondial, nevoia de a răspunde amenințării comuniste a galvanizat publicul american pentru a-și susține țara în asumarea rolului de lider al întregii lumi. Fostul secretar de stat, Dean Acheson, spunea că guvernul trebuie să aibă argumente „mai clare decât adevărul” pentru a determina pe poporul american și Congresul să accepte depunerea efortului de a îngrădi Uniunea Sovietică. Unii analiști sugerează că invocarea amenințării Chinei ar putea galvaniza în mod similar sprijinul public astăzi, însă o politică externă bazată pe opoziția față de China nu este potrivită pentru a aborda provocările globale care modelează lumea de astăzi. Între timp, convingerea poporului american de a pune tema acestor probleme globale în centrul politicii externe americane va continua să fie un demers dificil. În consecință, precedentul mai relevant de luat în considerare nu poate fi perioada următoare celui de-al Doilea Război Mondial, ci perioada care a urmat Primului Război Mondial – o eră a scăderii implicării americane și a creșterii tulburărilor internaționale. Restul, cum se spune, este istorie.
